Stamate Constantin: Poezii

 Vântul *

Când vântul geme Iar piatra-i neagră, În foc și-n sânge Lumina-i ca o veste! Ochii ți-s în lacrimi Atunci când dragile zori Oricum se vor întoarce, Iar noaptea-i lungă Și vom pune-n cosițe ghirlande, Căci ele, florile vieții Sunt ofilite de-acum! Regăsirea * Oamenii au pasiuni diferite, Cred că nu m-am regăsit! Este foarte-adevărat, Disprețui, plăcerile și sentimentele Iată adevărata problemă a vieții mele, Iar rolul omului de-o politețe desăvârșită, Cred că mi se potrivește bine. Căci pentru a ne cunoaște Trebuie să fi trăit alternanțe, De fericire și nefericire profunde. Iată lucruri cu adevărat remarcabile! Spiritul legilor * Nu mai pot aici, acolo Sunt epuizat pân` la ultimul strop de viață! Nu știu de ce, însă nu sunt mulțumit, Căci ieri la masă, hărțuit de sentimente, Eram foarte plictisit, Aceasta este vechea mea tâmpenie… Plec, dar fără să dețin vreun titlu, Indiscreția sau măcar minciuna! N-ai venit! * Senin suspin, Tu n-ai venit! Când e prea târziu, Va fi prea târziu în acea zi, Cât de straniu par în a mea față Doar sub tăcerile de viermi, Sinistra foame... Iar... iar mă-ntunecă la glas Și iarăși nu-i speranță, Căci tu n-ai venit! Paznic * Pierd în vis Doar vieți de-a rândul... Malefic și blând Mă plimbam deasupra voastră, O lume ce nu știe Că eu sunt păzitor, Păzitor cu multe chei Ale unor porți cerești! Iar dacă o să vină unul, Am să îl întreb atât. Sigur asta-ți dorești?! Ori cui * Deznădejdea și drumurile-ți aparțin! Ne sunt dăruite vise, În dor de ape Din primul gând Până la ultima clipă... Statornici suntem cugete Doar pe pământul risipit, O supremă cale!