Daniel Luca: Apa șoaptelor

Dacă florile de apă ne fac semn, ușor, cu mâna,
Și pe-aleile de soare, stropii se opresc pe geamuri,
Unde își ascund azi somnul, păsările de pe ramuri,
Cine-mi va mai spune-n treacăt, de ce s-a ascuns lumina?

Oare unde-au pus iubirea, care cuprindea tot cerul,
Caravane cu răspunsuri se îndreaptă către soare,
Glasul clipelor mă iartă, printre lanuri de răcoare,
Toamna pedepsește frunza și în palme-i frânge zborul.

Colții dorului mă taie, roua cade de pe buze,
Ceasul ticăie, în gânduri, stropi de ploaie vin din stele,
Ai uitat în mine vara, dar în visurile mele,
Vântu-ți răvășește părul și cărările de frunze...

Apa șoaptelor dansează, sub privirea argintie,
Sărutată, doar de brumă, iarba îmi atinge plânsul,
Au rămas câmpii de cuiburi, cine le ascultă glasul?
Scriu, cu inima albastră, pe o coală de hârtie.

Când iubirea adormită, printre ramurile goale,
Pune raze de lumină, peste gratiile nopții,
Te scufunzi în umbra moale, să deschizi porțile vieții...
Să asculți, cu înserarea, vocea ultimei petale.