Moartea din vis nu este cel mai recent volum pe care l-am primit de la Teodor Dume și nici singurul unde, încă din titlu, autorul își propune și ne propune o zonă onirică a morții.
Cartea a apărut înainte de pandemie, în anul 2020, fiind publicată la Editura pim, copertă și tehnoredactare, Mioara Băluță.
Citit acum, titlul pare o premoniție a ceea ce omenirea a trăit, nu în vis, ci aievea, din păcate.
Lecturând mai multe volume de versuri ale lui Teodor Dume, nu e dificil de remarcat obsesia pentru această temă a morții, cu întreg evantaiul de motive lirice, precum întunericul, frigul, amintirea mamei sau a tatălui, lacrimile, crucea, mormintele, retorica unei divinități de la care se așteaptă salvarea, etc.
Ba chiar, într-una dintre poeziile volumului citat moartea are și un prenume, Ana, aluzie, pesemne, la femeia-jertfă din cunoscuta baladă populară cu circulație în întreg spațiul balcanic.
Pentru Teodor Dume, cel puțin în incipitul volumului, moartea reprezintă un fleac, deși termenul ascunde o doză de ironie amară, iar ceremonialul funebru capătă tensiune prin invocarea fiicei a cărei misiune nu este ușoară: ”îmi voi ruga fiica/să tragă întunericul de pe mine/și când o să deschid ochii/în fereastră va sta Dumnezeu.”( Moartea din vis, un fleac)
Sub forma monologului adresat, luându-și drept interlocutor imaginar de oriunde și de oricând, poemul Nu e bine să mori sugerează momentul oportun al stingerii (oare există un asemnenea moment?!) și anume, seara: ”dacă tot e să mori/e bine să o faci mai spre seară/când umbrele se retrag mai spre carapacea nopții/ nu e bine să mori când lumea/stă de vorbă despre una-alta și/nici nu e bine să-mprumuți/din viața altora”. Totuși, fără să te-mprumuți, la nevoie, și de la alții, mi-e greu să cred în supraviețuire.
Poemul Soldatul cu o singură glorie începe, inspirat, cu această confesiune: ”singura mea glorie/este tăcerea/și-i atât de puțină încât/nu mă aud când trec printre lucruri”.
Similitudinea dintre umbră și moarte sau considerarea umbrei ca mesager al morții sunt pretextele poeziei nimicul din umbră de unde citez: ”când dorința devine/un cuib părăsit/de vrăbii/și/ambele brațe îți sunt amputate/de frică în interiorul tău crește o umbră/singura cu ochii de piatră/ce crește/tot crește”.
Și va fi dragoste este poemul în care Teodor Dume, cumva pe urmele lui Arghezi în De-a v-ați ascuns, imaginează o scenă de familie, cu Dumnezeu în ipostaza unui tată pe genunchii căruia fiul s-a așezat firesc pentru a afla răspunsuri fundamentale: ”voi ști unde se tot duc oamenii/în pământul de sub pământ/sau în cerul de sub cer”, iar trăirea de după nu este sinonimă cu melancolia, cel puțin așa crede poetul: ”nu voi fi trist/din lumea mea se va naște/o altă lume cu un singur rege/supus sufletului...și va fi dragoste/și va fi dragoste”.
Fiul păstrează cu pioșenie amintirea mamei căreia îi dedică textul Mamei plecată prea devreme și trece de la acte eroice, de exemplu ”agită cerul”, la stări exteriorizate prin plâns și tot el, copilul, desenează un măr iar, în dialogul cu Dumnezeu, îi spune: ”jumătatea cea mare ți-o dau ție/cealaltă o păstrez pentru mama”. Se pare că, în acest tablou liric, jumătățile unui întreg nu sunt egale, ceea ce contrazice logica.
Semnul morții, în manieră clasică, este sunetul clopotului: ”clopotul a bătut în dungă/s-a dus și mătușa.” (Mamei, plecată în lumea fără timp).
Că funcționează după o aritmetică personală, ne convinge Teodor Dume și prin operația de împărtire a ființei sale la trei: ”azi voi învăța cât să dau vieții/cât morții și cât să/las lui Dumnezeu”. (Față-n față cu mine)
Observ un alt tip de interacțiune a poetului cu divinitatea, în poemul Țipătul umbrei: ”acum stăm amândoi între două drumuri/și ne privim.”
Dacă Teodor Dume alege versificația modernă, alternând măsuri scurte cu măsuri mai lungi și optând pentru versul liber, în privința titlurilor este indecis în a le scrie cu majusculă sau cu minusculă, iar abordarea relației cu Dumnezeu, a cărui imagine domină volumul și creează, la un moment dat, impresia de deja-vu, se realizează în manieră tradițională și într-o atitudine de evlavie ori, dimpotrivă, conflictuală, dacă e să credem ce spune în versurile: ”deseori mă cert cu Dumnezeu/pentru toate răutățile lumii/nu pentru că ar fi vinovat”.
Patetică prin râuri de lacrimi ce curg și care se constituie în rama fotografiei tatei, prin soarele ce are ”sânge în priviri” poezia Tată, e 4 aprile conține secvențe înduioșătoare și credibile, precum: ”fără tine nu mai suntem noi/toate lucrurile sunt mici/întâmplător sau nu/Dumnezeu privește și tace”.
Teodor Dume se confesează: ”mă retrag în mine/pentru a mi se ierta ceea ce am fost/o taină”, dar nu de iertare ar avea nevoie poetul, chiar dacă se autodefinește ca fiind un mister, ci de cititorii care iubesc poezia sa și care pot devoala misterul în care , spune poetul, s-a camuflat pentru un timp.
Îi dorim succes în această complicată relație cu cititori inteligenți și răbdători, capabili să parcurgă Moartea din vis și să rămână într-o continuă stare de veghe.
(Gela Enea,
cronică la volumul Moartea din vis, de Teodor Dume
Publicat în revista Oltart/ 2022)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu