Geo Galetaru: Poezii

 SCRISORI NEEXPEDIATE

1. Mâna mea s-a oprit și a vorbit cu mâna ta era o seară cu aripi de fluture veneam pe cărarea tuturor posibilităților dintr-odată cerul a stat în loc și a început să deseneze cerculețe în jurul capetelor noastre era seară mâna mea s-a oprit și a vorbit cu mâna ta haide în casa cu ferestre mari și albastre acolo viața cade în genunchi și privește pe gaura cheii noi vrem să ajungem la capătul scrisorii să zburăm către norii aceia invizibili să devenim prieteni cu ei
2. Am vrut să fiu acolo când vine tăcerea și aruncă în aer peștii și copacii tu îmi spuneai povești despre gâzele care se pierd în labirintul ierbii despre ferestrele care zboară mai sus decât păsările nimeni nu mă aștepta în gările cu miros de stele necoapte așteptarea e o femeie cu picioare de aer așteptarea sapă adânc în fântânile care nu se mai văd am vrut să știu cine deschide ușa cine îmblânzește fluturii cine aduce pereții aproape de tine
3. Apoi a venit cineva cu un chibrit aprins în mână a dat foc pereților copacilor păsărilor din colivii am plâns am încercat să opresc întunericul la marginea buzelor tale nisipul fratele meu de o zi cu capul pe întâmplarea de ieri femeia aplaudă pe dealul fierbinte un anotimp al frunzelor răzvrătite cineva cu un chibrit aprins în mână aproape de sufletul meu ah singurul

CINEVA PRIVEȘTE PESTE UMĂRUL TĂU

Poate ceva se oprește în loc
în mijlocul unei tăceri din care uneori
pornește acel impuls care te duce departe de tine
și vezi păsări inerte în pomi și raze fără răspuns
animale fixate într-un regn al luminii de care nu-ți amintești
când totul poartă un nume ciudat și amprenta altui timp
își face loc în viața ta ca o rană sau ca o ploaie ușoară
dincolo de care se-aude doar foșnetul arborilor morți
o uitare ca o apă lângă tâmpla celui plecat
și nimeni ridicând mâinile în această singurătate sonoră
să simtă cu degetele ceea ce nu mai are ecou
poate ceva se oprește în loc
și cineva privește peste umărul tău
în această curte devenită dintr-odată străină

CÂNDVA VOI ÎNVĂȚA

Cândva voi învăța să vorbesc doar despre tine.
Și doar rugăciunile le voi spune cu alt glas.
Cândva mă voi gândi la ce mai am înainte
și la ce-a mai rămas.
Niciunde nu se petrec lucruri mai bune
decât în aceste suburbii ocolite de nori,
ca atunci când vrei să ajungi mai departe
și asta să însemne că încă nu mori.
Și chiar ți se pare că totul e-așa,
ca un val care pleacă și vine.
Cândva voi învăța să vorbesc sau să tac,
știind că așa e mai bine.

APOI O ȚARĂ NOUĂ

Abia în tăcere regăsind înțelesul, să pui oglindă
peste oglindă, respirație peste respirație,
orbul acela îți va spune pe nume, apoi o țară nouă
și un coșmar nou pentru vecinul
care cară zilnic zăpada în casă,
acolo e o pasăre cu sânge necunoscut,
un simplu clișeu plimbat ca un câine
de-a lungul coridoarelor într-un ținut
anonim, un vertij în mijlocul acestor obiecte
frumos aliniate, să pui oglindă peste oglindă,
respirație peste respirație, cineva să deschidă
sertarele într-un consens al sufletelor
de la capătul podului, vom construi o poveste
care urcă și coboară dealul, vom plânge
și vom inventa o pată uriașă pentru prietenul
care nu mai așteaptă