Nici rai, nici iad, nici umbră nu îți sunt...
Doar o imagine uitată-ntre coperți.
Când vine toamna și frunzele-s doar vânt,
Rămân un picur trist în cartea cu poeți.
Toate se pierd, iubite, precum valul,
Doar sufletul se amăgește permanent,
Deși, eu voi rămâne veșnic malul
Ce îți primește viața ca pe-un remediu lent.
Durerea noastră a fost să se întâmple,
Suntem două culori lipsite de căldură,
O singură tulpină cu rădăcini multiple,
Un foc ce fără aer doar iarnă mai respiră.
E trist iubite, că nu știm a ne cere
Și zilele sunt triste și singure ca noi,
Iar șoaptele din gânduri în riduri fac poeme
Și fulgerele-s ude de la atâtea ploi.
Ne pierdem visu-n lume și noi rămânem goi,
Veșmânt e doar iubirea și nu știm s-o-mbrăcăm.
Vom fi doar tu și eu, deși puteam fi noi,
Dar toate se sfârșesc și-atunci...să mai visăm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu