Doina Moritz: Doi pași se-ndepărtează...

Când înserarea trece despletită,
Zarea se scaldă-n ploi de nepăsare,
Apoi, îşi şterge-o lacrimă umbrită
De viscolul ce-a cotropit altare.

O Cătălina tristă, în cosițe
Își prinde străluciri de castelană...
Doi nori flămânzi alungă din altițe
Tăcerile şi le ascund în strană.

Păstor peste ruinele iubirii,
Luceafărul de miazăzi valsează,
Împarte stropi de dor din legea firii
Și de pe coama timpului veghează.

Luna îmi cerne-o lacrimă pe mână
Și trece maiestoasă mai departe,
Îşi face din apusuri săptămână,
Când stelelor lumina le-o împarte.

Ce şubredă-i iubirea ce ne leagă,
Doar scârțâitul unei corzi stricate
O ține în blans... Pe-o stea pribeagă,
Se năruie un munte de păcate.

Doi pași se-ndepărtează la răscruce...
Pe drumul vechi uitarea e regină
Și obosită-n calendare duce
Un gând rebel și-ncărunțit de vină.