Doina Ofelia Davidescu: O noapte ciudată

O săptămână se tot gândise cum să facă să meargă totuși acolo, încă o dată, înainte de… Va face, deci, o ultimă vizită abandonatei și bătrânei doamne, de care o legau atâtea doruri. Nu era o vreme prea comodă pentru o astfel de aventură. Noiembrie își ducea ultimele zile și nopți către pragul iernii, acoperea orașul și împrejurimile cu cețuri și chiciuri groase care se dădeau învinse abia spre prânz și atunci doar pentru câteva ore. S-a hotărât pentru ultima cursă a autobuzului din acea seară. Dorea să facă acest lucru într-o discreție deplină. Se îndreptă cu hotărâre spre cvartalul unde se mutase stația de ceva vreme, sperând ca, pe traseul avut în vedere la acea oră târzie, să nu se intersecteze din întâmplare cu niciun trecător, nedorit dar posibil martor. A ajuns chiar mai devreme decât și-a propus. Dădu o raită cu privirea de jur împrejur. I-a plăcut dintotdeauna acest mic perimetru, insulă uitată de modernitate și de toate sistematizările care trecuseră peste oraș ca niște furtuni distrugătoare. Prin nu știu ce miracol, una dintre cele trei străduțe, care se intersectau acolo, continua să zâmbească cu lungi și lucitoare șiruri de piatră cubică, în seculară neclintire. Un amestec trist de case vechi mai mult sau mai puțin renovate se înlănțuiau de-a lungul trotuarelor, uitându-și poveștile în spatele gardurilor. Câte una cu fața la stradă și obloanele trase, clipea galben dintr-un ochi de geam din fundul curții, făcând palide cărări. Ceața se insinua și acapara totul ca o simfonie de Mahler. Așa cum a sperat, în stație nici țipenie. Fornăind ca un dragon și luminând anemic, autobuzul ultimei curse a tras în stație. A plecat în scurt timp, așa cum venise, creând o imagine de ireal și fantastic și bălăngănind prelungirea, proiectată pentru volum mare de călători și legată printr-un burduf răscopt de vreme, complet inutilă la acea oră târzie. Șoferul, asculta muzică în micul lui cockpit și își târa râma uriașă prin cețuri cu siguranța unuia care cunoștea mai mult decât bine traseul. Nu părea deloc interesat de persoana care se urcase și se așezase pe un loc la fereastră. Ceea ce îl mirase totuși câteva minute, dar nu foarte tare, era insistența și curiozitatea cu care aceasta cerceta drumul, casele. Până la urmă își spuse, probabil, că era chiar firesc, având în vedere că stațiile nu erau indicate electronic în interior, autobuzul fiind prea vechi pentru o astfel de modernizare. Curând ignoră pasagera și-și văzu de drum și de muzica care, prin fante insesizabile, se strecura fragilă și distorsionată în afară. Într-adevăr, călătoarea privea atent înșiruirea caselor vechi, care părea că aleargă cu tot cu liniștile lor către centrul orașului, căutând ceva, poate siguranță, poate mângâiere. Pe unele le recunoștea cu bucurie, nu se schimbaseră în atâta amar de ani. Fațadele, gardurile erau identice cu amintirea. Cum de era posibil? Odată, demult, făcuse acest drum pe jos, singură, într-o noapte de revelion. Plecase tiptil, dintr-un loc unde atmosfera o plictisise la culme. Artificiilor lansate de la ferestre la miezul nopții le-a zâmbit din fular. Tot drumul își făcuse ordine în gânduri, sentimente și planuri. Ce se alesese de ele? Se pierduseră ca și multe altele prin haltele și gările anilor. A coborât fix cu un sfert de oră înainte de miezul nopții, la ultima stație, care în curând, probabil, va fi desființată, devenind fără rost. Șoferul a întors cu o manevră iscusită și în câteva secunde autobuzul a fost înghițit de ceață. Din înaltul unor picioroange metalice, câteva lumini anemice își făceau treaba superficial. Înaintea pașilor, mărginită de vechi și semeți arțari, aleea cu piatră cubică, atât de dragă ei, intra leneșă și indiferentă în noapte. După câțiva metri, întunericul și ceața înghițiseră cu lăcomie totul. Pașii i se ghidau fără greș. Făcu dreapta pe o altă alee, și aceasta mestecată îndelung de întunericul înfometat. În stânga ghicea înșiruirea caselor rămase fără viață și fără stăpâni până a doua zi când… De aceea se afla acum acolo, pentru câteva ore împreună, ultimele ore. Numără în gând opt case, curți, porți. Se opri în fața a ceea ce ar fi trebuit să fie casa, binecunoscuta casă… Bâjbâi cu folos în dreptul porții. Se deschise mai ușor decât și-ar fi închipuit, astfel că nu a fost nevoie de săritul gardului, păstrat ca alternativă. Până la scară, aceiași treizeci de pași. Tăcută, întunecată ca însăși ultima ei noapte, bătrâna doamnă, cu o mirare înțepenită, își privea neașteptata musafiră cu ferestre ce reflectau palid și inexplicabil o lumină venită de niciunde. Ștergătorul de la intrare lipsea. Uimitor, cheia era în broască, pe dinafară. Apăsă clanța. Cu un scârțâit cunoscut ușa se dădu în lături, lăsând liber accesul. O închise cu grijă. În interior, aer uscat dar mai cald decât afară. Nu recunoștea mirosul, era altul, nu cel pe care nu reușea să-l uite… Pipăi pereții, mai apoi i-a mângâiat. Holul își pierduse brâul de vopsea crem în ulei care îl mărginea altădată, simțea netezimea fină, probabil o vopsea modernă, lavabilă. Se hotărî să ignore toate modificările celor ce mai locuiseră acolo ulterior, inclusiv faianța de pe pereții bucătăriei și gresia care înlocuia vechea dușumea. Slavă Domnului că în rest, toate celelalte erau la locul lor. Ușile grele din lemn deschideau calea pașilor și parchetul de stejar părea să o recunoască. Trecu cu mâna peste comutator,avea altă formă, nu-l recunoscu dar nici nu-l apăsă. De altfel știa bine că deconectarea de la rețea fusese făcută. Nu avea cum să-și mai îndeplinească rolul. Oricum, mai mult ca sigur, nu mai exista niciun candelabru, nicio lampă. Trecu dintr-o cameră în alta, bâjbâind, doar cu inima care-i bătea să-i spargă pieptul, că sufletul i se spărsese deja. Doar inima o împingea de-a lungul pereților care nu mai sprijineau nici tablouri, nici mobile. Dincolo de ferestre nu mai era nimic. Poate doar iluzia ultimelor crizanteme dintr-o altă toamnă. Dincoace, doar o părere difuză. Plasa amintirii era plină de cioburi, călca pe cele care scăpaseră prin ochiurile prea mari. Fiecare pas o durea infernal. Și-a dat seama că niciodată, dar niciodată nu trecuse prin casa asta goală. Pe întuneric spațiile păreau infinite. Ușa de la verandă care dădea spre curte nu mai exista,fusese zidită, dar și-o închipui acolo, la fel cum își închipui și peretele îmbrăcat în răchită, odihnind pușca de vânătoare și trofeele împăiate ale tatei. Mirosul inconfundabilului cozonac al mamei venea sigur dinspre bucătărie… Făcuse ocolul fiecărei încăperi. Șuvoiul interminabil al amintirilor o năucise. Mai deschise o ușă. Se așeză în colțul în care demult, tare demult, își avusese loc de cinste ”paradisul păpușilor”, atât de inspirat inventat de bunica paternă, în spațiul unui acvariu dezafectat. Un cub de sticlă în care, printre mobile miniscule, își odihniseră poveștile tot felul de păpuși. Se ghemui sprijinindu-se de cei doi pereți și de noianul unor imagini care se succedau, interminabil, aiurea, fără cronologie. Fantasme prindeau viață. La una dintre ferestre, sub lumina calmă a unei veioze, mașina de cusut trăncănea monoton, poate chiar pe trusoul pentru mare, care trebuia verificat și înnoit în fiecare vară… În mod ciudat nu-i era frig. Un greier rătăcit începuse să-i cânte. Dinspre tavan venea un zgrepțănat de șoarece. Nu era singură. Găsi putere să zâmbească. Mai avea de controlat podul cu fereastra aia minunată, pe al cărei pervaz lat se refugia să citească când era supărată… Ce-și mai legănase acolo lacrimile tristeților! În cele din urmă a spus o rugăciune de iertare pentru oameni și lucruri deopotrivă și a ieșit. A plecat lăsând ușa de la intrare ușor întredeschisă. Amintirile nu puteau fi închise, trebuia lăsate să-și ia zborul. Doar câteva ore încă… mai era acolo o stradă cu case, cu memorie… Ceața fugise, frigul se mai asprise. În spatele ei un petec de viață se destrăma până la scame. Noaptea o înghiți și o duse pe jos, pe firul deșirat al timpului către prezentul care clipea nu departe, printre alte case și străzi. Orașul moțăia în somnul dinaintea unei alte dimineți, sforăind ușurel pe ici și colo prin coșurile acoperișurilor. Ajunse când lumina și cețurile noii zilei își întindeau lenea de-a lungul și de-a latul orașului și băteau cu degete de vată în ferestre. Adormise îmbrăcată, în fotoliul preferat. Cea mai ciudată noapte a vieții ei tocmai se încheiase. În miezul zilei, la televizor, glasul subțirel și ușor dizarmonic al unei știriste ce prezenta ultimele noutăți, a înfiorat-o. Turuiala ei veselă: ”a început demolarea caselor din perimetrul mărginaș… despăgubiți de primărie s-au mutat… un aeroport, sau un mall în loc… , cădea ca o ghilotină filmată cu încetinitorul separând amintirile. Nu mai înțelegea nimic și nici nu mai avea importanță. Zarurile fuseseră aruncate fără voia ei. Undeva, câteva case scânceau sub îmbrânceli neînțelese, cărămizile se rostogoleau țipând de moarte sub loviturile buldozerelor. Mângâierea amăgitoare a ultimei nopți se risipise brusc și dureros.