noaptea își legăna stelele
prelungindu-ți peste chip insomniile plânsului
hrănit cu sărutări
până ți-am devenit suspinul care
te mai alină când și când...
mi-ai încălzit fruntea și mâinile
sub răsuflarea iernilor ascuțite
dintr-un bărăgan rănit de vântoase
mi-ai dat sentimentul care te locuia
umplându-mi zilele cu magia
născătoarei de prunci, uitând de tine...
Azi ne vorbim într-o limbă proprie
ce nu cunoaște cuvinte,
dar ne auzim când ne strigăm tăcerile
îmbrățișându-ne într-un ritual
al absențelor peste perna așteptării
Aminului de întoarcere în casa
unde aveai atâtea guri de hrănit
cât îți e acum de plină
cu singurătate
Râsul ți-a dispărut sub povara rătăcirilor
într-o memorie tot mai înceată,
iar timpul tău este al meu, Acum!
în el mă însoțești spre copila
care demult nu s-a mai jucat cu păpușile
ci doar 'de-a mama și de-a tata'
înfruntând tot ceea ce în viață se găsește
și de care nu m-ai putut feri
Ai uitat și cum se numără anii
trăindu-ți viața ca un fluture fragil,
fiindcă n-ai știut să fii altceva decât
O MAMĂ!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu