Maria-Ana Tupan: Devoratorul de umbre, de Teodor Dume

Poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.)

Nr.9/2019

Existenţa este pentru poet un şir de efecte ale luminii: alienat în viaţa anostă a fiecărei zile, silit să se conformeze unui pat procustian al birocraţiei unei zile de muncă, îşi simte personalitatea metonimizată, el fiind prezent numai precum lumina sinteză în vreuna sau alta din culorile spectrului. Este o poezie de tradiţie existenţialistă, anxioasă, a disperării în faţa neantului, a transcedentului gol, dedus din contemplarea instabilului dublu de umbră al trupului. Divinitatea e devoratoare de umbre – patetic rest ale celui care primeşte odată cu candela ultima porţie de lumină –, în vreme ce figurile părinţilor sunt rememorate în poeme de un patetism nedisimulat.

Inversând scenariul istoriei teocratice a lumii, de la Geneză la redempţiune, poetul vede întemeierea fiinţei sale în căminul parental şi în ordinea afectelor şi valorilor deprinse atunci. Copilul îşi aminteşte de întunericul decupat de veşmintele tatălui, acesta părând a‑i crea o lume din haos. Existenţa sa e acum marcată de sentimentul acut al absenţei tatălui, aşteptat să se întoarcă de ziua de naştere a fiului, redus la o fotografie păstrată într‑o cameră. Ca în infinita substituire lacaniană a trupului tabuizat al mamei (aici şi a figurii paterne) prin alte semnificate ale dorinţei, poetul regizează o neîntreruptă dramă a traumatizantelor despărţiri, dispariţii, absenţe – a iubitei, a cititorului sau a oricărui alt pol de comunicare. Contrar parabolei biblice a bobului de grâu ce cade pe pământ, într‑o societate insensibilă la valoare orice manifestare de nobleţe e o risipă: „de unde să ştiu că seminţele /curg pe arătură fără să treacă/ nimeni cu plugul / de unde să ştiu că şi seminţele mor…”.

(Maria‑Ana Tupan, CONTEMPORANUL,nr.9/2019)   

Pe urmele poetului Nicolae Silade

 XIII                                      despre Nicolae Silade                                                                                                            

Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul  complet

Poezia, o lege scrisă

Poezia lui Nicolae Silade este o poezie de resurecţie continuă a sentimentului de dragoste, de comunicare cu propriul sine, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi direct pe filiera inimii, este „legea mea scrisă/ pentru mine cuvântul meu către mine însumi” (intro-ducere). O mare virtute a volumului „miniepistole” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este sinceritatea, astfel că poetul devine pentru cititori uneori un mentor, alteori un bun tovarăş de drum şi, nu de puţine ori, un reprezentant cu priză în faţa instanţei divine.

Poetul preferă simplitatea artificiilor stilistice, discursul este accentuat prin repetarea unor cuvinte ori prin apelul la nume celebre (Hitchock, Shakespeare, Eminescu) şi la construcţii notorii precum: „e greu pe pământ” – Bacovia, „Poemă finală”; „ştiu că nu ştiu nimic” (Socrate), „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” (condacul, glasul al 8-lea în cadrul rânduielii creştine a înmormântării). Cu excepţia poemelor grupate sub titlul „binecuvântările”, formate din două strofe, toate celelalte se supun unui canon structural abordat de poet şi în volumul „iubirea nu bate la uşă”: trei catrene urmate de un distih.


La Nicolae Silade, sufletul omului reprezintă misterul cel mai greu de pătruns, în timp ce în privinţa divinităţii lucrurile par să fie mai simple. Deşi nu are dubii în privinţa existenţei lui Dumnezeu, actantul siladean supralicitează psalmic în vederea obţinerii prezenţei fizice a divinităţii în mijlocul oamenilor.

Psalmul („îţi mulţumesc [...]/ pentru femeia pe care tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere/ de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu/ [...] inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face”) se transformă treptat într-un imperativ, poetul nedezicându-se vreo clipă de vulnerabila natură a speciei sale şi exprimându-se în numele acesteia: „acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te” (binecuvântările – I).

Pe de altă parte, poetul încearcă să-l apropie pe semenul său de starea dumnezeiască ce-i aparţine de facto şi pe care nu a conştientizat-o până acum, pentru că omul este acea parte mică şi necesară din spaţiul infinit care este Dumnezeu: „să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi/ aminteşti să te înalţi/ la cer” (miniepistole II – 33).

Observăm că pentru a da mai multă greutate pledoariei sale, poetul aruncă în joc aşi ce nu-şi pot greşi scopul: parafrazează cunoscutul vers arghezian „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” (Psalm VI) şi porunca lui Dumnezeu din Geneza „Să fie lumină!” (1. 3), apoi aduce în faţa cititorilor două imagini puternice, care nu pot fi separate de trecerea omenească a lui Iisus pe pământ: mersul pe ape şi înălţarea la cer.

Nu îl surprindem pe poet tentat să se măsoare cu Dumnezeu precum în versul arghezian „Rămân cu tine să mă mai măsor” (Psalm VI), dar îl descoperim ca fiind un auto(re)creat, cerând binecuvântarea cu ocazia renaşterii sale din sinele adevărat, purificat, plin de iubire: „binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată/ se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire/ şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine” (binecuvântările V).

Un paradox invocat de Nicolae Silade, care invită la reflecţie, este faptul că omul trăieşte în paralel cu viaţa care ar trebui trăită, de unde şi sufocanta senzaţie a deşertăciunii. Motivul netrăirii vieţii adevărate este explicat în manieră socratică, vina fiind aruncată asupra unei inconştiente lipse de receptivitate din partea omului: „n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează/ să-mi arate altă viaţă/ viaţa adevărată pierdută în timp ce trăiam/ şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic” (miniepistole I – 1).

Trăirea propriei vieţi este, în viziunea poetului, condiţionată de respectarea unor norme morale şi de o mai adâncă deschidere a sufletului. Versurile capătă, în acest caz, un ton solemn, testamentar: „să iubeşti aşadar adevărul să iubeşti frumuseţea să iubeşti totul pentru/ că numai atunci când iubeşti eşti iubit numai atunci când iubeşti trăieşti/ și numai prin iubire vine mântuirea şi dincolo de moarte va fi tot viaţa ta” (miniepistole II – 49).

Nicolae Silade opune culturii milenariste nădejdea creştină a învierii, ca unic rezultat posibil al dragostei divine: „ale tale sunt toate ale tale [...]/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol/ [...] vei vedea şi dragostea ce-nvăluie totul dragostea din care totul se naşte” (miniepistole II – 40).

În lirica lui Nicolae Silade, femeia este aproape o axis mundi, motiv inepuizabil de lumină şi de dragoste. În acest volum, poetul rescrie, în manieră proprie, mitul androginului: „aş vrea să fiu noul adam iar noua evă chiar ea s-a făcut// mult mai nevăzută decât era sau poate că intrase în mine/ cu totul sau poate că eu însumi intrasem cu totul în ea” (miniepistole II – 20).

Femeia apare mai ales în cadrul visului de iubire, ea poartă nume semnificative precum Atena sau Victoria, timpul şi spaţiul devenind în acest context o Fata Morgana menită să menţină viu dorul: „de ani buni tot încerc să-mi fac simţită prezenţa/ [...] ştiu că undeva în această lume existenţa ta e strălucitoare mai strălucitoare/ ca soarele // [...] adun îmbrăţişările absenţei tale îţi sărut amintirile şi/ visele şi te învălui cu dragostea mea cu dorul meu nesfârşit” (miniepistole II – 35).

Astfel, timpul nu urmează traseul obişnuit, ci se dilată sau se comprimă în funcţie de percepţia/ starea omului, iar spaţiul pare să fie mărginit de o mare albastră – „a şaptea frumuseţe” – care asigură existenţa infinitului, dar care depinde, curios, de frumuseţea interioară a eului omenesc: „să luăm aminte la această/ margine a pământului la această minunată mare [...]/ această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează” (a şaptea frumuseţe – V).

Factorul antropic reconfigurează, aşadar, faţa întregii lumi. Iar fiecare clipă are rolul unui pivot ce trebuie să sprijine zborul fiecăruia spre ceilalţi şi zborul tuturor către ei înşişi, poate tocmai pentru că, aşa cum spune Nicolae Silade, citându-l pe Ungaretti, „moartea se ispăşeşte trăind”.

Diana Dobriţa BÎLEA

Daniel Marian: Refolmulările între explicit şi (sub)liminal

    recenzie  

(Ottilia Ardeleanu – „Când tac şi tu asculţi”, Ed. Junimea, 2021)

Până şi tăcerea este relativă, într-o lume bazată pe moftul entropic în ciuda tuturor viziunilor idealiste. Depinde cum priveşti tăcerea, adjectivând sau atributând, pe fondul vieţii care oricum îşi urmează cursul fie el discret ori zgomotos.
În zvonul scadenţei de credit ce se cere reînnoit, prilejul decontului ar presupune o doză de acalmie pentru a nu greşi cifrele pe care s-a pariat toată viaţa. Sunt însă tehnici speciale care permit desfăşurarea cuvântului camuflat în zona dezbaterilor algoritmice, încât lesne i s-ar putea spune o anumită formă de tăcere, interpusă între calculele complicate ale sorţii tranfigurate în obiectualizări matriceale.
Să urmărim acest eşantion aproape didatic de „bilanţ”: „facturez ultimele zile/ le pun preţ şi tva/ le bag la impozit/ pentru toate tristeţile mele/ pentru toate zilele ploioase/ furtunile şi ceasurile înecate/ în oceanul acesta/ sufletul meu/ fără faună şi floră/ fără flotă/ fără oameni/ de dragoste petrol îmbuibat/ de toate deversările/ şi amărăciunile lumii/ aici cândva era un debarcader/ lacul şi tu/ mă strângeai aproape de cuvinte/ o poezie şi încă una/ o scenă de nebuni şi/ nebuniitoate pornirile inimii/ fixau cele patru colţuri ale lumii/ geografia fericirii/ cu munţi şi păduri/ şi acel zâmbet cu care mă prindeai/ floare la pălărie”.
Ottilia Ardeleanu cultivă atmosfera ondulatorie în care senzorialul se proclamă şi se tranfigurează încât să justifice lumea izbucnită care îi prieşte poetei, „dintr-un început”: „din facerea dintâi o apă mare/ eu şi tu luaţi în braţe/ ne-am făcut alge şi cai de mare/ şi stele şi toate celelalte/ o lume nouă ne-am făcut/ lângă ţărm unde zorile/ se întind de-a lungul pe sfoara orizontului/ Cineva arăsturnat lumină şi ne-am făcut culori/ verdele de Graal germinativul verde profetic/ roşu intim cardinal ori infernal/ un albastru imaterial cumpănit al sacrului/ toate au prins chip de pământesc/ şi ne-am făcut din ele cuvinte/ cu toate acestea trăim/ până în zilele din urmă”.
Dincolo de parabolele destul de complicat dar convingător create, se iveşte însă realitatea bolovănoasă cere o „rugă”: „Tu să mă ierţi/ Doamne/ nu am ştiut să-mi rânduiesc viaţa// zilele s-au dus cumva/ departe de inima de femeie// am nimerit într-un rai nedereticat// spăl pe jos/ iarba şi florile şi copacii/ şi singura iubire”.
O interesantă expectativă în perspectiva revigorării ars poeticii...: „am un cuvânt albastru de tot/ e o linişte pe care o scriu/ ca să mă simt în singuranţă// nu fac nimic cu el/ îl mai învârt uneori pe degete/ şi ce frumos îmi dă senzaţia unei euforii// relaxat pe vârful unui creion/ fără vreo apăsare/ se revanşează faţă de hârtie// îl repet de câte ori vreau/ şi dacă dau pagina/ se preface roşu” (metamorfoză).
Cu sinceritate şi oarecum cu reproş, este lansat şi asumat conceptul aparte al rostului dar şi neajunsurilor vieţii alcătuite dintr-un mănunchi al peregrinărilor: „spăl şi mă gândesc/ la cum ne curăţăm de noi/ de zilele tot mai puţine// viaţa e o delegaţie// o valiză care nu se goleşte7 niciodată de sentimente/ înghesuite între haine/ mereu pe ducă// totdeauna laşi un pat răvăşit// calc şi îmi imaginez trupul/ umplând ţesăturile/ inspir adânc să consum tot/ aerul dintre noi// aşez lucrurile rămase/ din tine unul şi încă/ unul urmează/ să mă părăsească” (femeia care trăieşte/ între două frumuri).
„Când tac şi tu asculţi” este poezie adevărată. Ottilia Ardeleanu dovedeşte conştiinţă şi expresie lirice ample, atât în urma probelor de luciditate cât şi de visare, prin construcţiile sale decise şi fără drept de apel, înscriindu-se merituos în rândul autorilor de poezie contemporană autentică.

Ottilia Ardeleanu: Splendida rochie neagră a umbrei mele, de Daniela Toma

   cronică    

Daniela Toma este prin natura sa un suflet-ansamblu de stări după cum și marcajele-cuvinte din volumul Splendida rochie neagră a umbrei mele care din start îmi dă impresia unei a doua entități care domină natura poetică a autoarei. Aceasta este parte a detaliilor, constrângerilor, decorurilor și veștilor care fac diferența lirică din acest volum. Un alt fel de a repartiza lumea sufletului către cititor. Chiar aceasta confirmă că: “păcatul m-a forțat să mă întorc“/ bunăvestire spre și mai bună.
În detaliile sale, “ridică din umeri“, se cară “în propria piele curată/ și prea strâmtă“/ învelișul de flori e cuminte. Oricum, poeta îmbracă absurdul în “rochia neagră” care “se umflă până la genunchi“, când “e musai să fie trasă cortina de ploaie,/ să-mi crească iarba proaspătă din gură“/ am spus pe de rost finalul.
Motivul umbrei nu e întâmplător fiindcă devine obsesie uman-poetică, umbra este o formă, o entitate, este viabilă și acționează după cum intenționează, ori dimpotrivă, refuză să o facă poeta: “umbra se rotea torențial în locul expresiei lipsă/ în care își usca formele și le împacheta să nu se vadă/ cum dorm“/ în așteptarea fierberii de vremuri, m-am trezit o singură dată; “mâinile reci ale umbrei fac să dispară spațiul de la nord/ la sud“/ dizolvă-te peste lume, miercuri îți răspund!; “umbra ți se vede mai înaltă pentru că porți pantofi cu toc,/ se încolăcește nepermis de mult pe sub pielea ta caldă,/ se lungește și se împarte în umbre mai mici,/ e fericită fără niciun motiv“/ mult mai târziu ar fi fost mai înalt; “umbre subțiri ciugulesc din sufletul pietrei“/ un fel de gând pentru împărțire.
Titlurile poeziilor sunt lungi, unele îmi par poezie în sine, altele un soi de aforism, în orice caz, acestea sunt participante la expresia poetică a Danielei, truvabilă în versurile mărinimoase și ele, ca și cum poeta ar aduce în fiecare dintre ele un univers personal cu încărcătură aparte, dar nelipsindu-se de un joc, al minții și al inimii, fapt care o caracterizează, de altfel, în poezia din acest volum. “ceea ce nu se mai întâmplă/ rămâne amestecat pe dinăuntru să caute adăpost,/ se sfărâmă în tine” specifică autoarea în poezia jazz și fetița pe care n-ai mai văzut-o de ieri care îmi pare că se apropie de povestea cenușăresei, însă autoarea duce către modern tot planul poveștii reactualizând cadre și stări, prin șiretlicul tăinuirii, lăsând liberă imaginația cititorului. Atractivă modalitate de a scrie a poetei Daniela Toma!
Remarcabil în poezia Danielei este și înclinarea acesteia către poezia vizuală, filmică, regizată cu o îndemânare înnăscută. Construcția de tablouri picturate cu detalii în stil Dali. Aș reliefa: “imaginea unui trup diferit/ spre care nu te poți îndrepta/ se încurcă într-o plasă de sârmă,/ provoacă durere, ezită, își uită cuvintele/ dar respiră doar când te atinge cu palma// între timp,/ ceea ce ai reținut din vinovăție seamănă tot mai mult/ cu amestecul lui 1 cu 2 (de mai sus)/ când arunci la coș turnul diluat de fildeș/ și-l privești îngăduitor// un cimitir de rufe întinse nu mai încape/ în orele de somn“/ rezumând aceste aspecte, le rostogolesc în șanț.
În poezia Danielei Toma, autentică este și (auto)ironia, câteva titluri chiar vin în ajutorul acestei constatări: îmi vin bine toate acestea, mă închei până la gât cu sudalme; veacului cumsecade nu i se potrivește covorul; o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.
Constrângerile despre care ne invită autoarea să luăm aminte ne sugerează de la început că în interior se vorbește în limbajul norilor, și-atunci, să nu ne mire când aceasta ține să sublinieze că “până la urmă, singurele lucruri care contează/ sunt doar instrumentele de tortură“/ să nu mă atingi! Sau că “suntem singuri într-o cădere liberă/ în care putem fi prezenți/ sau imposibil de prins,/ trăind o dragoste vie sau una moartă,/…//inimile sunt doar niște valve care se închid și se deschid“/ privesc dinadins într-acolo, semăn cu sensul din piept.
Ce-mi pare că poezia Danielei Toma este una prietenoasă și foarte abordabilă rezultă din inserțiile de dialog aparent cu sinele, nu oricum și oriunde, ci doar în situații în care dorește să augmenteze un sentiment, să amplifice o emoție, să pună în față o stare: “ia te uită! bravo ție“; “vezi, măi, omule…“; “nu-ți face griji!“; “fă-mi o favoare:/ fii spaima, întâmplarea și tăgada“; “auzi? pune-ți o pălărie țuguiată!“; “hei, ascultă-mă! Un tic satisfăcut în ceasul din urmă/ e mai simplu de pus în dreptul rugăciunii/ decât un înec“.
În decoruri, Daniela se pierde, în cotidianul mileniului, fie pe la o firmă de pază și protecție, fie prin parc, fie prin subsoluri ori gropi comune. Cugetul său ar da să zboare, măcar atunci când “golul din afară te lasă în pace“. Subtil creează terenuri poetice prin afirmații fără echivoc: “suntem exact marginea peste care alunecă greu lumina“/ vin din apus și merg tot spre el, recondiționez mobilă; “să încărunțești și să te trezești din nou și mai obosit“/ galbenul de viu strigă să-l aștepte lumea; “nici strigătele, nici depărtarea, nici pedepsele/ nu-și amintesc ce am fost“/ un fel de gând pentru împărțire.
Daniela Toma încearcă să sară degringolade prin autoîncurajare, autosusținere, printr-o voință pe care cuvântul o impune ca stare de drept, și atunci își repetă “în rest sunt bine” pentru a demonstra tărie de caracter și verticalitate poetică, indiferent de problematica aleasă, de interioritate și de locație: “în rest sunt bine, mi-am pus două pietre peste suflet,/ verific prețurile“/ e târziu de roșu, circumstanțe obișnuite; “în rest sunt bine, citez dintr-o limbă moartă, acum am/ parfum nou“/ un fel de frig începe să doarmă, termin interviul; “ în rest sunt bine, expresia de toleranță la mințile mici/ mi-a fost tipărită într-un ziar de Constanța“/ împart egal un mare albastru; “ în rest sunt bine, e frig în actele de stare civilă și-n toate/ borcanele de pe balcon“/ partitura scrie alt rond de noapte invizibil în forma lui etc.
Tot ce scrie Daniela Toma este o răstălmăcire a existențialului, ea face în așa fel încât să transcendă lumii acesteia prin autodepășire, prin autosesizare, printr-o devenire de lumină și sens: “sunt de partea zilei căreia respirația luminii i se așază/ pe gât“/ nu voiam, dar știi cum se spune; “ieșeau glasurile pietrelor din pământ/ și primeau aripi să tremure“/ o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.
În fond, toate trăirile Danielei sunt exprimate prin vești de care se bucură, ne bucură, ori nu. Măcar un lucru e sigur, nu te preface mai bine decât mine!:”crede-mă, nici tu nu ai fi așteptat mai mult presimțirea“.
Dar, cum chiar poeta mărturisește, “am știut de la început că-mi voi închide glasul pe afară“/ Cortina se ridică în picioare, binele se naște iar pe bucăți.
Adevărat, aplaud la scenă deschisă aceste versuri postmoderniste, autentice și extrem de vizuale.
“Rămân cu gust nou în cerul gurii”!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 oct. 2021

Pe urmele poetului Nicolae Silade

 XVIII    cronică   

Atracţie şi repudiere în sinele galant*

Cea de-a doua carte din catena lirică Iubirea nu bate la uşă – apărută la Editura Brumar (2016) – este identică, în formă şi conţinut, cu perechea ei ivită în anul 2013 la editura omonimă. Grafica, numerotarea, aşezarea în pagină sunt similare, exceptând culoarea coperţilor. Până şi numărul de file coincid (câte 161 de fiecare volum), încât, însumate, rezultă un tom respectabil, de 322 de pagini.

Dacă în opul din 2013 exista un gen de preambul („toată averea mea de simţăminte”), aşa se întâmplă şi în lucrarea de faţă, unde depistăm acelaşi procedeu: „din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”. Ca element introductiv, ambele enunţuri reprezintă, de fapt, idei-cadru – un veritabil reazem orientativ în imagistica afectivă a autorului.

În Iubirea nu bate la uşă (partea a II-a), Nicolae Silade adânceşte semnificativ percepţia intimă despre infinitele ipostaze ale dragostei. Fiindcă, pentru poet, „(...) Iubirea e cuvântul ce răsfaţă/ şi sufletul şi bogăţia firii,/ Când ale lumii frumuseţi prind viaţă/ şi se unesc ca-n prima noapte mirii. (...)” (XCI)

În siajul acestei autentice devize, bardul interpretează cu patos, pe toate gamele, partitura luxuriantă (şi fascinantă) a liubovului. Poemele marcate cu cifre romane sunt de consistenţă tradiţională, pe când cele ilustrate cu numere arabe cârmesc spre aria expresivităţii moderne. Toate stihurile de sorginte clasică (cu rimă) includ, la final, un adagiu cu tentă moralizatoare: „(...) Abia atunci poţi spune că trăieşti/ Din plin, când plin e-n faţa ta paharul,/ Iar graţiile toate, femeieşti,/ Încep să nască, chiar virgine, harul./ Dar har de ai, nu-l risipi în bar,/ Oricât ar fi amarul de amar!” (XCIX) Sau: „(...) Dar, norocos, chiar de noroc mă tem/ şi ca pe-un dar prea scump, nemeritat,/ Te-alung în gând, în inimă te chem,/ Apoi mă pierd în tot ce-am câştigat./ Fiindcă iubirea, fără de noroc,/ E ca scânteia, rece, fără foc!” (CII)

Ceea ce e definitoriu în lirica autorului se rezumă (în principal) la două aspecte: 1) intensitatea şi francheţea confesiunii; 2) exaltarea reprezentărilor în nucleu emoţional. Nicolae Silade pare surprins de abundenţa şi anvergura sentimentelor, care, pur şi simplu, îl copleşesc: „De-ar fi s-adun iubirile mărunte,/ Plăcerile trupeşti ce m-au sedus,/ Aş înălţa din pătimiri, un munte/ şi le-aş privi, ca răstignit, de sus./ Dar marile iubiri, azi tot mai rare,/ Adânci asemeni marilor genuni,/ Mi-au fost, şi în cădere, înălţare,/ O sumă de dureri şi de minuni./ De-ar fi s-adun iubirile-n iubire/ şi cu un dor nestins să le măsor,/ Doar chipul tău mi s-ar ivi-n privire,/ Iar tu ai fi deasupra tuturor./ E-n dor atâta vis şi adorare/ Că doar iubirea poate să-l măsoare!” (CLV)

Ca şi în primul volum al ciclului poeticesc, întâlnim şi aici acelaşi belşug al simţămintelor generate de omniprezenţa interconexiunilor amoroase. De tutela ei, în fond, căci necurmata ei secondare nu înseamnă doar componentul stenic, despovărător, ci şi tensiune şi anxietate, decepţie şi înfrigurare. Într-un cuvânt – zbucium şi tribulaţii sufleteşti cât încape, amplificând deseori zbaterea interioară la cote explozive, când se produce revelaţia/ trezirea şi poetul constată dezabuzat: „Eu te-am chemat în fiecare clipă/ şi-n fiecare loc te-am aşteptat,/ Ţi-am dat şi timp şi spaţiu, în risipă,/ Iar tu ai risipit tot ce ţi-am dat./ Mi-ai văduvit şi mica bucurie/ De-a aştepta ceva neaşteptat,/ De a chema prezenţa ta târzie/ şi, fără să mai vii, ai şi plecat./ Nu te mai chem, de azi, în lumea vie,/ Nu mai veni, în lumea dintre noi/ E lumea care aş fi vrut să fie/ După sfârşitul lumii de apoi./ Dar lumile, oricare ar fi ele,/ Fără iubire, sunt numai durere”. (CLI)

Nicolae Silade ipostaziază iubirea, conferindu-i atribute singulare în păienjenişul raporturilor interumane. Astfel, tot ce ţine de nevoia împlinirii organice, imediate şi profunde, debuşează în habitatul erosului acaparator, dar şi purificator prin translaţie emoţională cu rol de supapă în descătuşarea psihică. Dominaţia sa este imperativă şi continuă, ca o legitate imposibil de combătut. Nici măcar suferinţa extremă nu poate diminua sentimentul, care, amplificat prin forţă imaginativă, dă – fie şi tranzitoriu – consistenţă iluziei cu efect katharsic: „îţi mulţumesc dragoste că m-ai salvat de la pieire/ îţi mulţumesc iubire că m-ai depărtat de ură nu pleca/ de la mine dragoste rămâi în inima mea iubire fără tine/ sunt mort mai mort decât morţii ce nu pot să moară. (...)” (99)

Permanentul recurs la afecte şi mixarea lor febrilă în arhitectura pasiunii iscă senzaţia unui preaplin, chiar obsesie, vis-a-vis de exteriorizarea şi frecvenţa lor. Încât poetul pare supraîncărcat, mistuit de ispita confesiunii, „teroarea” simţurilor şi a neliniştii recurente. Antidotul la acest mănunchi de stări împovărătoare nu poate rezida decât tot în iubire. Atât ca proptă solidă şi imediată, dar mai ales ca panaceu care şterge iute chinul şi vindecă integral. De unde şi încrederea în rolul tămăduitor al dragostei, în pofida atitudinii bivalente apropo de ea. Căci Nicolae Silade n-o fixează definitiv la „rever”, însă nici n-o leapădă. Nu se dezice de ea, întrucât „(...) Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea./ Îndurerat sau fericit, sub stele,/ Eu în iubire veşnic voi via.(...)”, dar, concomitent, o şi „ceartă” pe un ton în care furia şi deznădejdea aglutinează simetric: „O, de-aş putea să mi te scot din gând,/ Cum vrea, azi, gândul. Să te dau afară/ Din viaţa mea şi-n locul tău să strâng/ Doar gândurile mele de ocară! (...)” (CXIII) Sau: „Cu tine, văd, că nu o scot la capăt,/ Oricât am face, despre noi, vorbire,/ Căci azi eşti mai închisă ca un lacăt,/ Ori cheia mea-i străină,-n ruginire.(...) (CIX)

Precum observăm, destule mâhniri şi deziluzii, dar, finalmente şi succesiv lor, lumina invadează din nou prim-planul existenţei. Ceea ce înseamnă revigorarea, reanimarea optimismului, însufleţirea sentimentului mortificat pasager. Pe scurt – plonjonul în vria exuberanţei, a simţirii intense, răscolitoare. A speranţei renăscute, de necuprins, până ciclul se închide şi survine recăderea, prăbuşirea în sine, în hăul dezolării pustiitoare.

Recunoaştem aici portretul clasic al creatorului de obârşie romantică (şi neoromantică), al omului năpădit de interogaţii capitale şi de ample zguduiri sufleteşti pe toboganul vieţii. Acestea sunt jaloanele/ reperele între care gravitează Nicolae Silade. Când gata să ofere femeii „planeta pe tavă”, când dispus s-o „scuture” vehement, bulversat de ingratitudinea, trădările şi capriciile ei. Acest festival neîntrerupt al sentimentelor contradictorii „dislocă” eul în două, amplificând senzaţia de angoasă până la pragul superior al suportabilităţii: „Azi vreau să beau, să uit de toţi, de toate,/ De primele iubiri, de ultima,/ De-atâta frumuseţi închiriate/ Lui «nu se poate» şi lui «nimenea». (...) (CXXII)

Construit pe eternul binom bărbat-femeie, volumul Iubirea nu bate la uşă repune în circulaţie o realitate fundamentală a (con)vieţuirii noastre. Aceea a dragostei sub toate formele şi aspectele derivând din rostul ei crucial în prezervarea coeziunii intime, dar şi a energiei sale distructive în plan personal. Încât poetul, captiv în plasa liubovului, suferă şi exultă deopotrivă, invocând ardent o izbăvire mult-aşteptată. Salvare care, desigur, i se cuvine ca răsplată meritată pentru caznele şi umilinţele îndurate din partea neastâmpăratului Amor.

Atât în poeziile de concepţie tradiţională (cu rimă alternantă), cât şi în versurile narate, Nicolae Silade rămâne acelaşi prospector statornic şi dibace al filoanelor afective încrustate temeinic în sinele galant. Lirica sa nesofisticată, directă, cuprinde acel „ceva” care te invită la o posibilă escală în descifrarea unei taine vechi de când pământul, şi totuşi nouă: iubirea. 

Alexandru MORARU

* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

despre Nicolae Silade:

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul complet

Stelian Platon, între fizic și metafizic

  Stelian Platon             

chiar dacă marșează prin cotidian nu scrie forțat de împrejurări ori virusat de stilul clasic și nici pompos sau exotic pentru că, înainte de toate, își interoghează propriul suflet și tocmai de aceea, pe cât de concis pe atât de complex, stările poetului capătă sensuri comune umanizându- le ca și când acea trăire ar oferi o larghețe multivalentă.

Și așa este!
"Distanțele m- au înghițit mai lacome ca marea/Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu./Rămase sufletul acasă și toata-ngrijirarea./Rămase fericirea ne-ncăpătoare în bagajul meu."(Distanțele).
Refugiul poetului în cuvânt îi dă prioritate gândului, dar și sufletului, de a se întâlni cu neliniștile și dramele celor din jur. Nu, nu este o rutină ordonată și dictată de stilul în care scrie ,dar care pare mai plauzibilă, ci este o măsură a emoțiilor repetabile zbuciumând, uneori, interiorul său, așa cum de fapt reiese și din citatele inserate în prezența notă de lectură."O flacără înșirată in forma unui dor de țară/Degeaba-n străină mare aș încerca s- o nimicesc/Iubind simt umbrele de-atunci cum greu incep să doară,/Iar vameși cinci îmi confiscară dreptul să iubesc."(Distanțele) sau "Mă duc dureri de suflet înspre voi/ și ura pentru trădători mi-aduce,/Să le strig: Jertfa să îmi dați 'napoi/ Dati-mi înapoi jertfa de pe cruce" (Chemarea)
Remarcabil la Stelian Platon este onestitatea care convinge chiar dacă, uneori, am impresia că se strecoară subtil în interiorul ființei pentru a o explora motivat fiind de micile "revolte" ale sufletului. Nu, nu tulbură evenimentele și nici ordinea lucrurilor , ci după o parcurgere atentă le descrie in permanență că fiind parte din el. Uneori emoțiile poetului nu sunt conforme cu realitatea dar trăirile repetabile , chiar îndoielnice câteodată, îi măsoară pulsul și atunci tentativa de subiectivitate crește într-un ritm alarmant. Și da, poetul, după o liniște meditativă, iese din zbuciumul lăuntric și se înalță ca un vultur peste ecoul neliniștilor și dezamăgirilor.
Stelian Platon este un poet atent la detalii care, prin până să, le înnobilează ca mai apoi, după caz, să le înregimenteze într- o stare sau alta. Pe scena lirică Stelian Platon joacă un rol bine determinat caracteristic actorilor cărora drama capătă sens și o redirecționează către mulțimea care își aplaudă suferința.
Citind ceea ce scrie Stelian Platon și văzându- i preocupările de zi cu zi, deși nu ne- am întâlnit niciodată fizic, m -am tot întrebat, cum poate un individ ca din pustietatea lucrurilor să scoată ceva viu, ceva care pulsează și care
va întreține viața lăuntrică a acelora "atinși" de cuvântul său. " Necazul urcă în diagrame//Precum firul unui cântec tot mai trist,/Copiii mor întâi de-ale fi foame/O lacrimă mă-neacă, deci exist!" (Chemarea)
Da, exiști!

(Teodor Dume, membru USE)

*** Poezii de Stelian Platon                        

Despărțire                                    

Dacă astăzi sunt un sclav, nu sunt de război,
E c-am plecat departe să vă las pe voi
Să vă slujiți un cer cu zările nedrepte
Și cinici profitori cu vorbele suspecte.

Azi simt o durere și nu pot să o-mbun,
Din cerul de-acasă vreau stelele s-adun,
Simt râul Vedea cum în liniște coboară
Și-n vale așteaptă ruinata noastră moară.

M-am retras în vise, cum a vrut Fortuna,
Mi-ați furat și vârsta, deși viața-i una,
Ați furat o țară și zodiile toate
Gătite în ură și pietre blestemate.

Clipa                                             

O clipă pioasă cu gândurile goale
Suia povârnișul rugăciunilor sale,
Pădurea scăpase de sub legământ
Cum noi am uitat că avem un pământ.

Alunecăm prin geruri și înotăm prin ploi,
Citirăm arătări în frunze de caprifoi,
Deschidem uși, chiar geamurile toate
Dar lumini nu vin dintr-o veche carte.

Din reflex, la școală ne mai ducem uneori
Să-nvățăm a face autentice erori,
Adevărul e aprinsă tortură
Și scapă uneori printr-o spărtură.

Sudorile îmi sunt foc șiruind pe spate,
Iar ceasul sfânt al țării demult nu mai bate.
Din ce-a fost nu au rămas nici amprente
Și prosperăm în „ dolce far niente”.

Distanțele                                       

Distanțele m-au înghițit mai lacome ca marea,
Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu,
Rămase sufletul acasă și toată-ngrijorarea,
Rămase fericirea ne-ncăpătoare-n bagajul meu.

O flacără insistă-n forma unui dor de țară,
Degeaba-n străină mare aș încerca s-o nimicesc.
Iubind simt umbrele de-atunci cum greu încep să doară,
Iar vameși cinici îmi confiscară dreptul să iubesc.

Bieți poeți, scotocesc întrebând unde-i fericirea
Străbătându-i lung și clandestin geografia.
Sleit amurgul gros îmi decriptează amintirea
Când sfielnic îți mai sărut discret fotografia.

Chemarea                                      

Motto

Necazul urcă în diagrame
Precum firul unui cântec tot mai trist,
Copii mor întâi de-ale fi foame
O lacrimă mă-neacă deci exist.

Am fugit urmând acea chemare
Fericit în zborul meu asurzitor,
Simțeam că voi bea polen de floare
În Edenul de păcat dezrobitor.

Și rupt de-acasă nu a fost de-ajuns,
Între străini aici e fiecine,
Copilăria, casa nu s-au smuls,
Și țara, toate, nu s-au smuls din mine.

Te strig poporul meu contemplativ
Și astăzi te mai strig ca la început,
Demiurgu-i glacial cogitativ.
Iar pentru noi nu are altazimut.

Mă duc dureri de suflet înspre voi
Și ura pentru trădători m-aduce,
Să le strig: Jertfa să îmi dați ‘napoi
Dați-mi înapoi jertfa de pe cruce.

Credo                                              

Puteam să cred că viața e autoimună,
Dacă totdeauna aș fi crezut numai în texte.
Totuși existența se bazează pe minciună
Precum și amețeala cultivată în pretexte.

Trăim deșarta viață în iluzii și blestem
Și-n faliment nu reușim să facem vreo sincopă.
E noaptea sora cea mică a morții și mă tem,
C–am putea s-adormim neconsolați și fără popă.

Sfidăm abject din cartier cu chip de mahala
Și ne-am tatuat pe fese sfânta cruce a lui Christ.
Sântem desprinși și de prezent din orice balama,
Asemenea sihastrului însingurat și trist.

Imponderabilitate                         

Cu aburi noi se-aprinde noul anotimp
Rătăcesc scântei printre stâncile de ape
Copaci de plumb, cu rădăcini înfipte-n timp,
Se-apleacă peste stele ca să se adape.

Jilavă-i bolta adânc bacoviană.
Cu ierni în piept, ce curg prin noaptea de cerneală,
Îngeri se împart, la fiece persoană,
Și-n poarta mea așteaptă saci cu amăgeală.

Sunt uitatu-n imponderabilitate
Pierdutul dincolo de nori, de soare şi stânci,
Umbra mea firavă nicăieri nu-ncape
Măcar pe unde-mi făcu vicleana soartă brânci.

Dimitriu Gabriela: "Ferestre spre marginea lumii" și "Moartea din vis", de Teodor Dume

          Note de lectură             
Am terminat de citit ambele cărți ale poetului Teodor Dume, încă de acum câteva zile!
Este vorba despre: ,,Ferestre spre marginea lumii” și ,,Moartea din vis”, două cărți care m-au învăluit, prin frumosul care mustește în sufletul acestui creator de calibru, determinându-mă să analizez în amănunt, dacă am dreptul și posibilitatea de a face o recenzie.
Nu am făcut niciodată o recenzie la o carte de poezii și acest aspect, este criteriul care m-a încetinit să scriu câteva rânduri, nedorind să știrbesc nimic din uimitoarele recenzii scrise de cunoscători și critici literari, la cele două volume.
Voi face o recenzie a sufletului meu și atât...
Poetul Teodor Dume, m-a surprins prin simplitatea afectivă dăruită fiecărei poezii și titlu evocat, dar și prin amplitudinea trăirilor interioare, pe care ni le oferă nouă, cititorilor, cu fiecare vers personalizat prin propriile meditații. Domnul Dume, are un stil unic de abordare a fiecărei poezii în parte, reprezentat printr-un tipar propriu de evaluare și de
constatare a propriilor sentimente, coroborate cu visurile și dorințele fiecărui om de a-și ocoli cât mai discret, clipa Morții și pașii care-l duc până la Ea.
Tuturor ne este frică de sosirea acestui moment și cu toate acestea, descoperim în poezia dumnealui, sclipirile omului împăcat cu destinul și inevitabilul.
Pentru poet, persoanele dragi plecate prea devreme într-o altă lume, decât cea unde el încă-și urmează calea vieții, reprezintă incertitudinile și propriile lui rădăcini înfipte adânc în propria conștiință, care au încercat să-l clatine odată cu pierderea mamei, sau tatălui drag. Poate acele rădăcini s-au desprins din solul trupului unde erau înfipte și pentru propria persoană...Nu știu multe lucruri despre domnul Dume...
Un om care scrie cu sufletul așezându-și  în palmele cititorului toate  trăirile.  Se poate să fi avut o întâlnire cu Dumnezeu în trecut, sau într-o altă viață.

Nu știu de ce cred asta... Sunt sigură însă că toate versurile care i s-au creionat în inimă și au fost expuse ulterior în cele două cărți, pot avea un impact enorm asupra cititorului dornic de cunoaștere, dornic de a descifra tainele Vieții și ale Morții. Bun cunoscător al sufletului și minții Omului, o persoană meditativă și cu simț filozofic, Teodor Dume ne deschide ferestrele către marginea lumii, atunci când găsește o poartă închisă. Cu siguranță, nu se va da niciodată bătut în fața sorții, trăindu-și fiecare moment existențial ca și cum ar fi ultima clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, demnă de un adevărat cunoscător al vieții, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane.
Vă felicit pentru frumosul dăruit și vă mulțumesc iarăși.
Mult succes pe mai departe! 

Veronica Pavel Lerner: Lectura poeziei “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume

Note de de lectură                     

În general, o poezie apare într-un ”moment de graţie” al celui care o scrie, iar lectura ei este, de cele mai multe ori, o trăire momentană a cititorului. Lectura poate fi reluată, dar, în general, “contemplarea” poeziei este un proces de scurtă durată.
În faţa unui tablou ne putem opri timp îndelungat, parcurgem cu ochii fiecare detaliu, ne apropiem, ne îndepărtăm, îl privim din diverse unghiuri, căutăm culorile, lumina, umbrele. În cazul poeziei, rareori ne permitem luxul de a ne cufunda în ea, de a privi cuvintele dincolo de muzica sau aparenţa lor, de a descifra semnificaţia trăirii din “momentul de graţie” al poetului.
E greu să facem comparaţii, fiecare artă are specificul ei atât în ce priveşte creaţia cât şi recepţia ei. Am îndrăznit totusi să compar poezia cu pictur pentru că mie lectura poeziilor lui TD (Teodor Dume) mi-a adus întotdeauna fascinaţia pe care am simţit-o în faţa unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admiraţia amănuntelor.
Ceea ce propun astăzi ca subiect de gândire este faptul că lectura poeziilor lui Teodor Dume nu rămâne la stadiul de “vibraţie de moment”, contemplarea universului poetic dumian poate fi, ca privirea îndelungată a unui tablou, în care fiecare amănunt e interpretabil. Şi, aşa cum, de exemplu, la Muzeul Prado din Madrid am poposit timp îndelungat asupra pânzelor lui Velasquez, ochii fiindu-mi atraşi de frumuseţea tablourilor lui, tot aşa, astăzi, forţa poeziei “umbre si lacrimi” m-a făcut să mă opresc, să o recitesc, să o contemplez, să mi-o explic şi să scriu despre ea.
Primul vers este de o simplitate dezarmantă, dar ea e numai aparentă, adevărul din vers exprimă de fapt una din tragediile vieţii: suntem acompaniaţi toată viaţa de obiecte cu care trăim, dar de care inevitabil ne despărţim. Ruptura sufletească e dureroasă, de aceea omul le păstrează măcar în amintire. Teodor Dume are multe asemenea “obiecte” în poeziile lui: borcanul cu flori uscate al bunicii, noptiera, blocnotesul din sertar, veioza şi multe altele , iar în poezia de faţă ne spune “am trăit şi trăiesc printre lucruri”.
Poezia continuă: “iar lucrurile acestea îşi cară / printre ziduri umbrele / fără de care /
nu ar fi fost privilegiul de a exista”.
Da, iată acele obiecte ale tatălui, mamei sau bunicii, despre care poetul a mai scris si care ne plasează în universul în care un om se leagă sentimental de lucrurile care au aparţinut celor care i-au dat viaţă. Ele nu mai există, sunt “umbre”, astăzi sunt numai în memoria poetului.
Cum să nu te opreşti, cititorule, la aceaste versuri? Nu ai păstrat şi în suflet lucruri pe care le-ai iubit pentru că erau ale părinţilor plecaţi? Mama mea n-avea timp de mine, dar mă lasa, când eram mică, să-i pieptăn părul lung. Purta, cand o pieptănam, un şal pe umeri ca să-i protejeze hainele de păr. Am păstrat cu mine şalul, îl ating uneori.
Poezia ne conduce apoi în lumea de astăzi a poetului, iar versurile care urmează descriu neliniştea lui: “dincolo de toate acestea /doar zvonurile trec / peste urmele-adâncite în rană”. Transpare durerea şi culpabilitatea pentru trecerea prin viaţă cam rapidă şi superficială: “ca şi cum aş fi vinovat / de tot ce s-a pierdut / între lacrimă şi durere”.
Strofa a treia este privirea poetului spre “cerul care apune”. Suntem iarăsi antrenati în gânduri cu care noi, cititorii, ne-am confruntat deja: ...”jumătatea mea /(aflată în derivă) / încearcă o nouă trecere”. Există un moment în viaţă în care fiinţa ne e împărţiţă în două: cei care am fost şi cei care –poate- vom mai fi. Poetul atinge în numai câteva cuvinte această “dedublare”, cu lupta între a renunţa sau nu.
În final, “infinitul” descris de poet este simbolul timpului limitat, dar si al divintitătii: “şi s-ar mai putea / ca infinitul / să-mi grăbească plecarea..." Este căderea pe gânduri a omului care îşi aşteaptă cu resemnare plecarea după frământările interioare datorate confruntării celor două “jumătăţi”, cea a copilăriei, legată de obiecte şi de părinti şi cea a maturităţii, aplecată peste trecut si eventualul.
Poezia “umbre şi lacrimi” de Teodor Dume este mult mai mult decât un tablou în faţa căruia m-am oprit. Este universul din lucrurile copilăriei, lumina părinţilor plecaţi, apusul cerului, rugăciunea de seară a umbrelor şi infinitul dintr-o lacrimă pe care astăzi am cules-o cu resemnare şi pe îndelete din cuvintele poetului.

Teodor Dume: “umbre şi lacrimi”

am trăit şi trăiesc printre lucruri
iar lucrurile acestea îşi cară
printre ziduri umbrele
fără de care
nu ar fi fost privilegiul de a exista

dincolo de toate acestea
doar zvonurile trec
peste urmele-adâncite în rană
ca şi cum aş fi vinovat
de tot ce s-a pierdut
între lacrimă şi durere

e târziu şi cerul apune
aerul puţin şi el sufocă întâmplarea
s-ar putea ca cineva să mă imite
însă jumătatea mea
(aflată în derivă)
încearcă o nouă trecere

şi s-ar mai putea ca infinitul
să-mi grăbească plecarea...

Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière

critique recenzie

Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret

***

Teodor Dume între umbre și lumină

Editor Editions Stellamaris

Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.

Pe urmele poetului Nicolae Silade!

   xvl  

Hoinarul din vadul tandreții*

Stilistic vorbind, în Iubirea nu bate la uşă (Editura Brumar, Timișoara, 2013), Nicolae Silade a optat pentru o dublă formulă lirică. Prima, desemnând poemele jalonate cu cifre romane, este de obârșie tradițională. Cealaltă, marcată cu numere arabe, conține versuri albe împrospătate de patosul discursului novator. Încât impresia generală e aceea că, de fapt, avem de-a face cu două cărți contopite într-una singură.

În poeziile de structură clasică, autorul apare ca un romantic, cu toate „accesoriile”: „Pe fila albă când mi-așez stiloul/Și chipul tău se trece-n poezie,/Cerneala zugrăvește doar cavoul/În care îmi îngrop iubirea vie./Eu însumi parcă-s îngropat de viu/În dragostea ce nu pot s-o măsor,/Fără de care, în acest pustiu,/Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor./Mi-e capu-n nori și mintea mi-e în ceață,/Dar inima-nvelită în hârtie,/Când rimele și ritmul o răsfață,/Se dăruie, și peste veacuri, ție./Nu am destule file să-ți pot spune/Iubirea toată, rostul ei în lume”. (XXVI)

Recunoaștem aici pecetea curentului romantic (și neoromantic), reflectată elegiac în terminologia lui consacrată: „pustiu”, „cavou”, „moarte”, „veacuri”, „îngropat” ș.a.m.d. În stihurile prozate descoperim o canava a rostirii înnoitoare apropiindu-se de maniera postmodernă: „uneori sunt cel mai fericit de pe pământ alteori/sunt cea mai nefericită ființă din lume uneori sunt cel mai iubit dintre pământeni alteori cel mai urât niciodată nu sunt/cum aș vrea pentru că fericirea mea depinde de tine pentru că/iubirea mea e dependentă de tine și două jumătăți/sunt o singură ființă numai prin iubire și două jumătăți/de iubire nu fac o iubire întreagă dar cine să înțeleagă/macanismul iubirii când cel ce iubește suferă și se bucură (...)”. (30)

Prin această modalitate de expunere, poetul demonstrează că nu rămâne ancorat în tradiționalismul ”vetust”, fiind racordat și la amperajul expresivității moderne. De altfel, încă din debutul volumului, Nicolae Silade ne previne că este un depozitar de simțăminte. Bogăția sa interioară se concentrează în eflorescența afectelor, care expandează necurmat, ca un val seismic de intensitate amplă. Există la el o exaltare a sensibilității, de la agonie la extaz și de la deznădejdea abisală la speranța izbăvitor-miraculoasă. Precum razele converg dintr-un cerc, aidoma răsare și buchetul de sentimenrte eterogene, torențiale, biciuind sinele și disecându-l sub conul îndoielii și al certitudinii, al existentului concret și al plăsmuirii salvatoare.

Autorul cultivă un gen de sacralitate a mărturisirii prin dragoste, în care decantează componentele definitorii ale accederii în nucleul iubirii : emoția pură, iertarea, râvna întru sublimarea trăirii, împărtășirea imboldului sufletesc și credința în rostul tămăduitor al liubovului. Toate acestea ca într-un summum al trepidației temperamentate, devoalată secvențial în spațiul vitrinei. Căci Nicolae Silade idolatrizează femeia, dar o și „pedepsește”, o înalță, dar o și coboară, atribuindu-i, alternativ, calități și defecte, umbre și lumini. Viziunea sa profundă, intimă, este însă una generos-recuperatoare, întrucât însușirile feminine exced cusururile, altminteri ”afroditele” n-ar putea inocula cu atâta forță vibrația – acel fior particular și misterios. Și în fața căruia – de ce să nu recunoaștem ? – orice muritor dezarmează fermecat și strivit de presiunea senzațiilor și metamorfozelor lăuntrice.

Neatins de suflul pudibonderiei, bardul „străbate” iubirea în toate sensurile. Atât în cele înălțătoare, elevate, cât și în cele epidermice, carnale, alocate amorului tarifat sau mezalianțelor spirituale. Aici deslușim un erotism mai fățiș, mai apăsat, nu sugerat. Unul mai apropiat de fructificarea pasională și completă a clipei, de stoarcerea ei până la „cotor”. Circumstanță în care poetul devine un posesiv ce vrea (și cere) reciprocitate deplină în șerpuirile și temperatura relației. El nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci pretinde totul. ”Aici și acuma!” – pare să fie deviza sa forjată în cuva nerăbdării profitabile, dar și născătoare de frustrări și angoase. Încât, de la organic la platonic distanța se reduce substanțial, prevalând, cel puțin la prima vedere, latura fizică descătușind tensiunile și calmând dorințele acaparante. Desele referiri la elementul corporal stau mărturie în acest sens – zona trupească fiind privilegiată și evocată ca ingredient principal al dăinuirii.   Totul se raportează la cuplajul Bărbat – Femeie, totul se cântărește și se măsoară în funcție de acest reper primordial. Erosul devine astfel borna crucială în jurul căreia se fac și se desfac lucrurile – aria paradiziacă potențând imaginația și incendiind percepția.

Putem afirma că, la Nicolae Silade, dragostea dezinhibată, absolută, este un experiment infinit și mirific izvorât din „cancelaria” plină de surprize a destinului. Provocatoare în esență, malefică și benefică deopotrivă, iubirea poate fi și o cale de evadare din șabloanele unui concret anost și excesiv-constrângător.

Indiferent de torentul speculațiilor pe această veche (și inepuizabilă) temă, subzistă ideea că amorul e sarea și piperul pământului, fără de care viața însăși n-ar fi posibilă. Așadar, de vrem să supraviețuim, să iubim cât mai temeinic și mai mult. Și, la urma urmei, n-are poetul dreptate? Căci ce altceva menține tonusul și îmblânzește mai abitir omul, dacă nu dragostea? Că e așa, să ne convingem încă o dată: „Trecut ușor de-a doua tinerețe,/Am dat de tinerețea ta dintâi,/Iar timpul începu de-atunci să-nvețe/Că în iubire tânără rămâi./Până și spațiul care te încape/Învață cum și cât să te păstreze,/În foc, în aer, pe pământ, în ape,/Să îți rămână simțurile treze./Iar cum surâsul tău fără sfârșire,/Încremenit în veșnice cuvinte,/Renaște întru marea mea iubire,/De dincolo de neguri și morminte,/Așa și  eu, acum, la vârsta mea,/Întineresc de frumusețea ta”. ( I )

Alexandru MORARU

* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

Un poet în do major

Într-o noapte m-am visat la Făget. Bântuiam castanii. Atunci mi-am adus aminte de Nicolae Silade.

Eu cred că Nicolae Silade a fost într-o viaţă, mai la sud de asta în care duce de căpăstru un sobor de versuri - de departe nevinovate de vreun duh acatalectic - rudă primară cu o gamă (si-la-de).

L-am cunoscut - nu personal - de bobul acesta de miere alunecat în paharul din care zeii literelor îşi beau versurile am avut parte înspre miazănoapte -prin vântul ce-l bătea, vânt care în vârful picioarelor înălţat îl povestea salcâmilor (toată lumea ştie că un salcâm nu este în stare să-şi ţină gura) care, la rândul lor, când atenţia noastră era în concediu, dădeau fuguţa la sălciile de pe malul Timişului, care, plângăreţe (sau plângăcioase) cum le ştiu, se spovedeau apei, sau, ca să fiu mai exact în aprecierea timpului, când el se povestea în târg, la moară şi la copiii de la şcoală.

Pe atunci era cătrănit, mai apoi - şi acum - a devenit prieten cu doi meri (sau caişi) care-i împrumută chiciura de flori să şi-o prindă în păr când lor le vine dor de lunecare în fructe. Acu eu nu zic, dar vreau să spun. Când nu zic, nu zic - spre exemplu - că la el florile se împerechează cu zefirii (care bat dinspre anii pe care-i poartă în permanenţă cu el), iar când vreau să spun, atunci spun că „iarna (ce ţi-ai luat-o în cap)e/ anotimpul de graţie, e al nouălea cer/ din care vin să te colind, şi eu acum, lerui-ler”.

Unii oameni au fost hărăziţi cu darul statului cu capul în nori - meteorologii - alţii cresc porumbei - am eu unul în bloc care spune că Ceauşescu l-a însărcinat cu asta, - alţii se ocupă cu nivelul de trai dar se ocupă prost, dar Nicolae Silade a fost dăruit cu patima cuvintelor împerecheate, născut - întru stingerea patimii - într-o limbă de aur cu „sufletul doldora de dorinţi şi nici o îndoială”. El este chiar cuvântul întrupat.

Lucru hotărât, Nicolae Silade (ar fi fost mai frumos SILADO), chiar dacă se are bine cu merii - unii spun că vreo doi l-au însoţit în Spania şi că acolo ar fi făcut propagandă printre măslini să-l aleagă „alcade” la o livadă de portocali, dar eu sunt binecrescut şi nu mă uit în fructiera altora - nu este de florile mărului, mai mult, cred că este avansat în tratative cu trandafirii. Cardinali. Eu spun asta convins că o să intoxicaţi miriştea „Actualităţii literare” cu aprecierea mea de garoafă.

Este printre puţinii - după câte ştiu eu - care-şi duce aureola pe Golgota limbii române, chestie pe care o socoteşte „legea lui nescrisă”, loc unde îşi toarnă aurul cuvintelor în tipare de ceară ce se topesc pe altarul acestei limbi; el este prieten cu dicţionarele limbii române şi în numele acestei prietenii nici nu ordonă să bată versurile sale din palme (era să spun: din coadă) când reuşeşte - şi reuşeşte, să producă un zbor spre înaltele ceruri ale poeziei „care nu e poezie, ci viaţa noastră cea de toate zilele”.

Când se apleacă asupra poeziei (proză sau proză-poezie) Nicolae Silade are înţelepciunea şi solemnitatea unui mesteacăn (a cărui înţelepciune se aşează pe izvoare de credinţă), pentru că ştie „câtă geneză şi câtă apocalipsă sunt în fiecare clipă”, nu emite pretenţia că versurile sale le poţi spune la gura sobei, cu mâna pe creştetul vreunui pui de om cu pantalonii scurţi, sau mângâind Carpaţii şi alte forme care ies în relief ale celeilate jumătăţi (cea mai frumoasă) fără de care viaţa noastră n-ar fi fost urnită din genunele cosmice, dar în cutreieratul crivăţului limbii române spre a-şi alege loc de înălţare el are întotdeauna un aliat (şi în acelaşi timp liant): al cincilea element, adică iubirea.

De când străbat desculţ poiana limbii mele şi-i simt dogoarea (uneori şi tristeţea unei fântâni jefuită de ciutură într-un bărăgan de ciulini curioşi şi pelin dând din coate să se amestece în tot şi în toate) rar mi-a fost să văd intenţia de alunecare atât de manifestă spre un mistic rafinat, eterat, vaporos spre un El, zărit prin ferestrele rugăciunilor lui (deşi casa lui e o rugăciune cu ferestre spre cer) şi care-i umple cămara cu binecuvântări, spre un El fără de care nu ar fi fost decât cuvânt (aşa să fie şi este, totuşi, bine), un cuvânt dornic de-ntrupare, un El al bărbatului şi al femeii, al dragostei - al cincilea element! - un El al cerurilor şi al pământului, al unui început fără de începuturi, al unui Omega pe care micimea existenţei noastre nu-l poate prinde în hotare de timp, în faţa lui te minunezi dar de a cărui atotputernicie te cutremuri, spre care-i curge viaţa, ca un izvor, spre înălţimi (timpul întreg e un capitol din evanghelia dintâi, iar un mileniu e un ceas care încape-ntr-un verset).

Ca muritor, Nicolae Silade ştie că Atotputernicul ştie de el şi asta îl face să-i înflorească speranţa a doua oară - dacă nu cumva florile acesteia sunt în sistem de perpetuum mobile - dor, aşa cum „iarba ce se-mprumută de rouă spre roua-n lacrimi preschimbată” se poate transforma în făgăduială de ghiocei şi leac al durerii de maci, el întoarnă Divinităţii preaplinul mulţumirilor pentru „noua şi nesfârşita duminică” prilejuită de folositoarea căutare în sine însuşi, acolo unde a găsit şi găseşte în permanenţă fericirea.

Un altruism în veşmintele unui crâng primitor şi odihnitor se reazimă pe nevăzutele aripi ale dragostei de patrie, de popor, de oameni, de limbă, îl luminează pe poet, îi dă forţa şi puterea de a crede că este posibilă naşterea unei lumi mai bune (dintotdeauna poeţii au visat, şi visele lor sunt luceferi luminând nemărginirile interioarelor sufletului nostru).

Ubicuitatea Divinităţii, ca metasentiment, induce linişte, protecţie ce face posibilă „trecerea senină prin calendare/ cu toate speranţele-n floare” şi de permanentă înnoire, perfecţiunea sferei şi puritatea cristalului rămânând ţinte de atins ca Fata Morgana în împărăţia ucigătoare a nisipurilor.

Nicolae Silade nu este un mistic şi chiar când această atitudine este relevată ea ţine loc de fundal, de sprijinitor universal - ad maiorem gloriam! - la adăpostul căruia oamenii rămân oameni cu tot ce este omenesc, poetul nepierzând ocazia unei luni pline de a ne-o spune: „nimic din ce este omenesc n-aş vrea să-mi scape” (homo sum: humani nil a me alienum puto - Terenţius - sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin), deci om fiind - dar şi poet - în condiţiile unei dulci omniscienţe, susţinând: „eu cel ce ştie că este, cel ce ştie că sunt” îşi face primat din crezul că între cele două părţi ale întregului e o singură legătură: dragostea, în calitatea ei de superputere a cărei dictatură este plăcută.

Din această materie primă poetul Nicolae Silade reface cea de a doua natură a umanului, conştient că „fără dragoste apa ar fi un potop, focul un infern” şi candid ca o lalea (necultivată, departe de serele computerizate ale Olandei) sugerează acordarea premiului Nobel pentru dragoste pentru lumină, pentru iluminare: „şi-n lumea cea mare/ sub clarul de lună/ să vezi cum se naşte o lume mai bună.”

Iubirea - cine mai poate iubi e încă viu, înţelept şi puternic - fulgerul care străbate natura umană - nu este o panseluţă beată de sfioşenie pe vreun mugur de pământ uitat în cuibarele lumii, ci busuiocul ofensiv pe toate straturile de lumini florale, este cea în numele căreia te rogi pentru ea (el) (aproape), singura pentru care iei marginile cerului pe umeri şi umbli cu capul în nori, întregul care se întregeşte pe sine, care ne eternizează, care ne aşează, dacă nu alături de El (deşi El ne-a insuflat-o) cel puţin în apropierea Lui să-i putem spăla picioarele în semn de prinos de recunoştinţă pentru regăsirea Lui în noi.

Atunci când îmi este dor de o poveste cu castani dau o fugă la Făget. Îi găsesc ninşi de flori, ninsoare albă peste ninsoare verde şi încerc să-l găsesc pe Nicolae Silade, spiritul lui, ca să-mi deschidă sufletul spre creşteri de luceafăr, să mă poarte dincolo de munţii uitării, ca la rândul meu să încerc să-l veşnicesc.

Nicuşor Silade, îmi promiţi nişte unităţi de măsură pentru iubire? Le-am exporta sub marca: made in Silade!

Deci:

Foaie verde, verde de Silade

Te-om alege-n Spania alcade.

Lucreţiu EPURE

(sursaa:https://nicolaesilade.blogspot.com/2019/01/cronici.html