Pe urmele poetului Nicolae Silade

 XIII                                      despre Nicolae Silade                                                                                                            

Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul  complet

Poezia, o lege scrisă

Poezia lui Nicolae Silade este o poezie de resurecţie continuă a sentimentului de dragoste, de comunicare cu propriul sine, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi direct pe filiera inimii, este „legea mea scrisă/ pentru mine cuvântul meu către mine însumi” (intro-ducere). O mare virtute a volumului „miniepistole” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este sinceritatea, astfel că poetul devine pentru cititori uneori un mentor, alteori un bun tovarăş de drum şi, nu de puţine ori, un reprezentant cu priză în faţa instanţei divine.

Poetul preferă simplitatea artificiilor stilistice, discursul este accentuat prin repetarea unor cuvinte ori prin apelul la nume celebre (Hitchock, Shakespeare, Eminescu) şi la construcţii notorii precum: „e greu pe pământ” – Bacovia, „Poemă finală”; „ştiu că nu ştiu nimic” (Socrate), „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” (condacul, glasul al 8-lea în cadrul rânduielii creştine a înmormântării). Cu excepţia poemelor grupate sub titlul „binecuvântările”, formate din două strofe, toate celelalte se supun unui canon structural abordat de poet şi în volumul „iubirea nu bate la uşă”: trei catrene urmate de un distih.


La Nicolae Silade, sufletul omului reprezintă misterul cel mai greu de pătruns, în timp ce în privinţa divinităţii lucrurile par să fie mai simple. Deşi nu are dubii în privinţa existenţei lui Dumnezeu, actantul siladean supralicitează psalmic în vederea obţinerii prezenţei fizice a divinităţii în mijlocul oamenilor.

Psalmul („îţi mulţumesc [...]/ pentru femeia pe care tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere/ de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu/ [...] inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face”) se transformă treptat într-un imperativ, poetul nedezicându-se vreo clipă de vulnerabila natură a speciei sale şi exprimându-se în numele acesteia: „acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te” (binecuvântările – I).

Pe de altă parte, poetul încearcă să-l apropie pe semenul său de starea dumnezeiască ce-i aparţine de facto şi pe care nu a conştientizat-o până acum, pentru că omul este acea parte mică şi necesară din spaţiul infinit care este Dumnezeu: „să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi/ aminteşti să te înalţi/ la cer” (miniepistole II – 33).

Observăm că pentru a da mai multă greutate pledoariei sale, poetul aruncă în joc aşi ce nu-şi pot greşi scopul: parafrazează cunoscutul vers arghezian „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” (Psalm VI) şi porunca lui Dumnezeu din Geneza „Să fie lumină!” (1. 3), apoi aduce în faţa cititorilor două imagini puternice, care nu pot fi separate de trecerea omenească a lui Iisus pe pământ: mersul pe ape şi înălţarea la cer.

Nu îl surprindem pe poet tentat să se măsoare cu Dumnezeu precum în versul arghezian „Rămân cu tine să mă mai măsor” (Psalm VI), dar îl descoperim ca fiind un auto(re)creat, cerând binecuvântarea cu ocazia renaşterii sale din sinele adevărat, purificat, plin de iubire: „binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată/ se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire/ şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine” (binecuvântările V).

Un paradox invocat de Nicolae Silade, care invită la reflecţie, este faptul că omul trăieşte în paralel cu viaţa care ar trebui trăită, de unde şi sufocanta senzaţie a deşertăciunii. Motivul netrăirii vieţii adevărate este explicat în manieră socratică, vina fiind aruncată asupra unei inconştiente lipse de receptivitate din partea omului: „n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează/ să-mi arate altă viaţă/ viaţa adevărată pierdută în timp ce trăiam/ şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic” (miniepistole I – 1).

Trăirea propriei vieţi este, în viziunea poetului, condiţionată de respectarea unor norme morale şi de o mai adâncă deschidere a sufletului. Versurile capătă, în acest caz, un ton solemn, testamentar: „să iubeşti aşadar adevărul să iubeşti frumuseţea să iubeşti totul pentru/ că numai atunci când iubeşti eşti iubit numai atunci când iubeşti trăieşti/ și numai prin iubire vine mântuirea şi dincolo de moarte va fi tot viaţa ta” (miniepistole II – 49).

Nicolae Silade opune culturii milenariste nădejdea creştină a învierii, ca unic rezultat posibil al dragostei divine: „ale tale sunt toate ale tale [...]/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol/ [...] vei vedea şi dragostea ce-nvăluie totul dragostea din care totul se naşte” (miniepistole II – 40).

În lirica lui Nicolae Silade, femeia este aproape o axis mundi, motiv inepuizabil de lumină şi de dragoste. În acest volum, poetul rescrie, în manieră proprie, mitul androginului: „aş vrea să fiu noul adam iar noua evă chiar ea s-a făcut// mult mai nevăzută decât era sau poate că intrase în mine/ cu totul sau poate că eu însumi intrasem cu totul în ea” (miniepistole II – 20).

Femeia apare mai ales în cadrul visului de iubire, ea poartă nume semnificative precum Atena sau Victoria, timpul şi spaţiul devenind în acest context o Fata Morgana menită să menţină viu dorul: „de ani buni tot încerc să-mi fac simţită prezenţa/ [...] ştiu că undeva în această lume existenţa ta e strălucitoare mai strălucitoare/ ca soarele // [...] adun îmbrăţişările absenţei tale îţi sărut amintirile şi/ visele şi te învălui cu dragostea mea cu dorul meu nesfârşit” (miniepistole II – 35).

Astfel, timpul nu urmează traseul obişnuit, ci se dilată sau se comprimă în funcţie de percepţia/ starea omului, iar spaţiul pare să fie mărginit de o mare albastră – „a şaptea frumuseţe” – care asigură existenţa infinitului, dar care depinde, curios, de frumuseţea interioară a eului omenesc: „să luăm aminte la această/ margine a pământului la această minunată mare [...]/ această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează” (a şaptea frumuseţe – V).

Factorul antropic reconfigurează, aşadar, faţa întregii lumi. Iar fiecare clipă are rolul unui pivot ce trebuie să sprijine zborul fiecăruia spre ceilalţi şi zborul tuturor către ei înşişi, poate tocmai pentru că, aşa cum spune Nicolae Silade, citându-l pe Ungaretti, „moartea se ispăşeşte trăind”.

Diana Dobriţa BÎLEA