o nouă carte semnată,Violeta Pintea
Viața ca un risc
Violeta Pintea își continuă itinerariul poetic cu un al doilea volum, „Șarpele roșu” (Editura Eurostampa, Timișoara), apărut în urma unui premiu obținut în cadrul Concursului de volume „Poezia - Oglindă a Sufletului” (ediția a V-a, 2018), organizat de revista „Sintagme literare”, sub patronajul Consiliului local și al Primăriei comunei Dudeștii Noi.
Din versurile sale răzbate plăcerea, bucuria de a trăi fiecare clipă din viață la maxim, ca într-un joc plin de pericole („viața este cea mai insalubră / sală de jocuri mecanice / pe piloni / de / oase...”).
În consecință, viața este un risc, o loterie, cu miză uriașă, cu costuri imposibil de evaluat material și un premiu ce niciodată nu va fi câștigat.
Pe un drum cuprins între naștere („la naștere fiecare primește / o colivie / o fereastră / un drum...”) și moarte („am învățat să mor / pe datorie”), ispitele, încercările sunt nenumărate și de mare dificultate, omul fiind un biet pion călător în și prin timp („își amintea în schimb mirosul / clipei când a / început să moară / așa cum stătea obosită / una cu brațul / una cu cerul / una cu tăcerea...”).
Singurătatea e o fidelă însoțitoare, îndepărtarea ei fiind numai o aparență („dezbracă-ți singurătatea ca și cum / ai jupui un animal, ochi în ochi / ca o trădare sau / ca o vindecare”). Mai mult, prilejuiește apariția fricii, șarpele roșu fiind doar una din multiplele-i fațete („și nici nu știam că în somnul lui / șarpele roșu / se hrănește, duhnind a păcat / cu lapte nefiert / de femeie...”).
Nici nu e de mirare că omul se simte prins zilnic într-o închisoare de unde e imposibil de evadat („duminica se numără închisorile, / duminica se deschid închisorile / să-și primească / voluntarii la viață”).
Amintirile rămân mereu vii, visele întotdeauna luptă să se împlinească („nu lama cuțitului vibrează în vis / ci ultima poveste a unui sânge / mai rece / ca moartea...”), așa cum persistă și speranța ori tentația zborului („și nu știm, așa cum călcăm / pe oasele noastre / că din tălpi / ne doare zborul...”).
Încetul cu încetul, realul se întrepătrunde cu imaginarul, iar omul nu mai izbutește să le deosebească („jumătate reală / jumătate imaginară / această viață se cere / trăită ca-ntr-un epicentru / al riscului”).
Ceea ce naște dorința descoperirii de sine, a propriei identități („numele copilului căruia astăzi i-am dat / vedere din vederea noastră, apoi / am mușcat din carnea tatălui, urma aceea / să rămână / aducere-aminte”), prin iubire („ne vom iubi / ca două avalanșe / și-abia atunci / îngerii vor pleca acasă / cu câte un copil / din flori / de zăpadă...”) și credință (în luptă cu necredința: „iar când rugăm un student / la teologie să ne / monitorizeze coeficientul de / necredință / mai cade câte un înger / uleios în / purgatoriul din / cerul gurii”).
Se poate afirma că, poate inconștient, omul se află în căutarea fericirii („fericirea este numele unui demon / care râde foarte mult”), însă cei aleși a o pipăi sunt extrem de puțini, aceștia trebuind a fi atinși de starea de grație a nebuniei („la final cel premiat / va primi / un gram de pământ / și va ține o cuvântare despre / necesitatea construirii mai multor spitale de nebuni / cu tratament / la scenă deschisă...”).
Poezia Violetei Pintea este ea însăși o adevărată piatră de încercare, mustind de sensuri și înțelesuri ce nu se lasă devoalate cu ușurință.
Din versurile sale răzbate plăcerea, bucuria de a trăi fiecare clipă din viață la maxim, ca într-un joc plin de pericole („viața este cea mai insalubră / sală de jocuri mecanice / pe piloni / de / oase...”).
În consecință, viața este un risc, o loterie, cu miză uriașă, cu costuri imposibil de evaluat material și un premiu ce niciodată nu va fi câștigat.
Pe un drum cuprins între naștere („la naștere fiecare primește / o colivie / o fereastră / un drum...”) și moarte („am învățat să mor / pe datorie”), ispitele, încercările sunt nenumărate și de mare dificultate, omul fiind un biet pion călător în și prin timp („își amintea în schimb mirosul / clipei când a / început să moară / așa cum stătea obosită / una cu brațul / una cu cerul / una cu tăcerea...”).
Singurătatea e o fidelă însoțitoare, îndepărtarea ei fiind numai o aparență („dezbracă-ți singurătatea ca și cum / ai jupui un animal, ochi în ochi / ca o trădare sau / ca o vindecare”). Mai mult, prilejuiește apariția fricii, șarpele roșu fiind doar una din multiplele-i fațete („și nici nu știam că în somnul lui / șarpele roșu / se hrănește, duhnind a păcat / cu lapte nefiert / de femeie...”).
Nici nu e de mirare că omul se simte prins zilnic într-o închisoare de unde e imposibil de evadat („duminica se numără închisorile, / duminica se deschid închisorile / să-și primească / voluntarii la viață”).
Amintirile rămân mereu vii, visele întotdeauna luptă să se împlinească („nu lama cuțitului vibrează în vis / ci ultima poveste a unui sânge / mai rece / ca moartea...”), așa cum persistă și speranța ori tentația zborului („și nu știm, așa cum călcăm / pe oasele noastre / că din tălpi / ne doare zborul...”).
Încetul cu încetul, realul se întrepătrunde cu imaginarul, iar omul nu mai izbutește să le deosebească („jumătate reală / jumătate imaginară / această viață se cere / trăită ca-ntr-un epicentru / al riscului”).
Ceea ce naște dorința descoperirii de sine, a propriei identități („numele copilului căruia astăzi i-am dat / vedere din vederea noastră, apoi / am mușcat din carnea tatălui, urma aceea / să rămână / aducere-aminte”), prin iubire („ne vom iubi / ca două avalanșe / și-abia atunci / îngerii vor pleca acasă / cu câte un copil / din flori / de zăpadă...”) și credință (în luptă cu necredința: „iar când rugăm un student / la teologie să ne / monitorizeze coeficientul de / necredință / mai cade câte un înger / uleios în / purgatoriul din / cerul gurii”).
Se poate afirma că, poate inconștient, omul se află în căutarea fericirii („fericirea este numele unui demon / care râde foarte mult”), însă cei aleși a o pipăi sunt extrem de puțini, aceștia trebuind a fi atinși de starea de grație a nebuniei („la final cel premiat / va primi / un gram de pământ / și va ține o cuvântare despre / necesitatea construirii mai multor spitale de nebuni / cu tratament / la scenă deschisă...”).
Poezia Violetei Pintea este ea însăși o adevărată piatră de încercare, mustind de sensuri și înțelesuri ce nu se lasă devoalate cu ușurință.
Daniel Luca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu