Să fiu sincer, mă îndrăgostisem de drumul pe acest munte unde Matei m-a dus de câteva ori. Acest urcuș, de fiecare dată, după ce mă istovea de tot ce era pământesc în mine, se oferea de unul singur să-mi aducă amintirile grandioase ale oceanului filtrare prin lumina alb verde a copacilor.
Sunt mai multe locuri de întâlnire ale țărmului cu oceanul la Bay of Fundy, dar eu reveneam, parcă era o obsesie la portul minții, din care puteam pleca pe sub timp. Nu soseam nici prea devreme, nici prea târziu la stâncile roșii lustruite de ocean. De sus, cățărat pe ele, se putea vedea și zările cerului interior și negrăitul albastru al adâncurilor. Apoi, turiștii rămâneau sus să ia fotografii, iar eu mergeam pe podul de piatră roșie care înainta tot mai mult spre adâncul oceanului. Mersul pe fundul oceanului îți dă același sentiment pe care l-am încercat împreună cu cârcotașii lui Moise când treceam pe fundul uscat al Mării Roșii, înroșită cu sângele Mielului adus ca jertfă a răscumpărării omului.
Ecuațiile mele nerezolvate au rămas cele ale timpului. Timpul nu se poate mântui prin număr, dar omul devine numerotat. Este ghiara cu care moartea te înșfacă din pântecele de femeie, iar scăparea de număr ți-o poate oferi numai pântecele oceanului baptismal. Din cauza numărului care ne leagă ochii cu albeață ''adevărului'' nu putem să vedem adevărata față a realității. Numai oceanul ne poate ajuta să vedem oceanic, scuzați tautologia vârfului de munte. Cei doi ochi sunt ai numărului de aceea după un număr de ani ți se sugerează ochelarii de a vedea mai aproape, sau mai departe, dar tu ai nevoie de cel de al treilea ochi, pentru care nu există nici departe, nici aproape, ci dimensiunea lucrurilor văzute prin adâncul lor.
Fiecare lucru îl vedem cu lungime, lățime și înălțime, iar omul e văzut la fel. Dar orice lucru care ne înconjoară are adâncurile lui paradoxale, pentru că ochiul al treilea este văzul adevărat. Cei doi ochi văd frunzele căzute sunt număr și în număr, dar ochiul interior vede adâncurile din inima seminței, privește într-o piatră scăpărarea de foc din amnarul cugetării ei, sau șuvoaiele de apă strigate de Moise cu toiagul. Un om poate fi orb celor trei dimensiuni, dar fără ochiul adâncului nu poate ajunge la lumină, iar fără lumină nu există viață. Totul este născut din lumină și totul este lumină din lumina cea fără de soare, lună, fără de număr și de lampă.
Oceanul te ajută să ajungi la vecinătățile tale, unele chiar înainte de facerea lumii. Nu reîncarnări pentru că lumina nu are nici carne, nici oase. Iubirea este fecioara timpului care a născut fără de păcatul de număr muritor pe cel veșnic și fără de ani, nu Chronos, ci Timpul-Kairos, timpul care s-a golit pe sine pentru a deveni ''plinirea timpului'' umplut de apa tuturor lacrimilor vărsate de numerele omului, apa transformată în vin. De ce nu, puțin credincioșilor? ''Adu degetul tău, Toma... '' Din coasta Lui vedem că moartea e omorâtă cu adevărat prin moarte, din coasta Lui curge apă și sânge, apa ce gustă oceanic și sângele strugurelui zdrobit până devine vin dătător de viață, vin care luminează lumina cu chipul Lui născut din Maica Luminii.
Oare Bay of Fundy, cu stâncile lui roșii, pe care se cațără oameni să vadă, cu cărarea de piatră roșie spre inima oceanului o fi metafora vieții? , o fi cea a morții?, sau e ceva dincolo de amândouă ce i se dă omului doar atât cât să poată înțelege spre a crede că există viață și pe planeta îndepărtată a sinelui cu adâncurile lui cosmice, zidite ''adânc pe adânc'', cum ar zice Regele Poet, atât de oceanic spunându-ne ce a văzut cu ochiul al treilea.
Sunt mai multe locuri de întâlnire ale țărmului cu oceanul la Bay of Fundy, dar eu reveneam, parcă era o obsesie la portul minții, din care puteam pleca pe sub timp. Nu soseam nici prea devreme, nici prea târziu la stâncile roșii lustruite de ocean. De sus, cățărat pe ele, se putea vedea și zările cerului interior și negrăitul albastru al adâncurilor. Apoi, turiștii rămâneau sus să ia fotografii, iar eu mergeam pe podul de piatră roșie care înainta tot mai mult spre adâncul oceanului. Mersul pe fundul oceanului îți dă același sentiment pe care l-am încercat împreună cu cârcotașii lui Moise când treceam pe fundul uscat al Mării Roșii, înroșită cu sângele Mielului adus ca jertfă a răscumpărării omului.
Ecuațiile mele nerezolvate au rămas cele ale timpului. Timpul nu se poate mântui prin număr, dar omul devine numerotat. Este ghiara cu care moartea te înșfacă din pântecele de femeie, iar scăparea de număr ți-o poate oferi numai pântecele oceanului baptismal. Din cauza numărului care ne leagă ochii cu albeață ''adevărului'' nu putem să vedem adevărata față a realității. Numai oceanul ne poate ajuta să vedem oceanic, scuzați tautologia vârfului de munte. Cei doi ochi sunt ai numărului de aceea după un număr de ani ți se sugerează ochelarii de a vedea mai aproape, sau mai departe, dar tu ai nevoie de cel de al treilea ochi, pentru care nu există nici departe, nici aproape, ci dimensiunea lucrurilor văzute prin adâncul lor.
Fiecare lucru îl vedem cu lungime, lățime și înălțime, iar omul e văzut la fel. Dar orice lucru care ne înconjoară are adâncurile lui paradoxale, pentru că ochiul al treilea este văzul adevărat. Cei doi ochi văd frunzele căzute sunt număr și în număr, dar ochiul interior vede adâncurile din inima seminței, privește într-o piatră scăpărarea de foc din amnarul cugetării ei, sau șuvoaiele de apă strigate de Moise cu toiagul. Un om poate fi orb celor trei dimensiuni, dar fără ochiul adâncului nu poate ajunge la lumină, iar fără lumină nu există viață. Totul este născut din lumină și totul este lumină din lumina cea fără de soare, lună, fără de număr și de lampă.
Oceanul te ajută să ajungi la vecinătățile tale, unele chiar înainte de facerea lumii. Nu reîncarnări pentru că lumina nu are nici carne, nici oase. Iubirea este fecioara timpului care a născut fără de păcatul de număr muritor pe cel veșnic și fără de ani, nu Chronos, ci Timpul-Kairos, timpul care s-a golit pe sine pentru a deveni ''plinirea timpului'' umplut de apa tuturor lacrimilor vărsate de numerele omului, apa transformată în vin. De ce nu, puțin credincioșilor? ''Adu degetul tău, Toma... '' Din coasta Lui vedem că moartea e omorâtă cu adevărat prin moarte, din coasta Lui curge apă și sânge, apa ce gustă oceanic și sângele strugurelui zdrobit până devine vin dătător de viață, vin care luminează lumina cu chipul Lui născut din Maica Luminii.
Oare Bay of Fundy, cu stâncile lui roșii, pe care se cațără oameni să vadă, cu cărarea de piatră roșie spre inima oceanului o fi metafora vieții? , o fi cea a morții?, sau e ceva dincolo de amândouă ce i se dă omului doar atât cât să poată înțelege spre a crede că există viață și pe planeta îndepărtată a sinelui cu adâncurile lui cosmice, zidite ''adânc pe adânc'', cum ar zice Regele Poet, atât de oceanic spunându-ne ce a văzut cu ochiul al treilea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu