O singură grimasă, cu o buză frântă nătâng și sprâncenele pradă mirării, m-au trezit .
Am rămas acolo în imponderabilitatea momentului, simțindu-mă brusc , goală și ca o puștoaică rușinată, m-am ascuns în lacrima ce s-a prelins de sub pleoapă. Încet..m-am încovoiat sub privirea ei triumfătoare, neobservând când s-a întors pe călcâie și a intrat pe poartă. Era caldă clipa aceea de septembrie, atât de caldă încât soarele s-a dizolvat pe frunzele castanilor într-o mare de culori...dar eu înghețasem pe caldarâm.
Buna mea prietenă din copilărie...acum cu vilă, soția lui X...eu, infirmieră la spital, cu plosca.. . sau cu zâmbetul stins în spaima de " dincolo" a vreunui muribund...
Am rămas acolo în imponderabilitatea momentului, simțindu-mă brusc , goală și ca o puștoaică rușinată, m-am ascuns în lacrima ce s-a prelins de sub pleoapă. Încet..m-am încovoiat sub privirea ei triumfătoare, neobservând când s-a întors pe călcâie și a intrat pe poartă. Era caldă clipa aceea de septembrie, atât de caldă încât soarele s-a dizolvat pe frunzele castanilor într-o mare de culori...dar eu înghețasem pe caldarâm.
Buna mea prietenă din copilărie...acum cu vilă, soția lui X...eu, infirmieră la spital, cu plosca.. . sau cu zâmbetul stins în spaima de " dincolo" a vreunui muribund...
Acasă.... în aceeași garsonieră tăcută, în care mama îmi cârpea șosetele la lumina chioară a unui bec , lumină la care și ea, prietena mea, copia cu stoicism temele, apoi cu năsucul în vânt, ofensat de mirosul mentei întins pe ziare sus pe dulap, îngăima un săru'mâna zgârcit, dispărând. Mama mă mângâia pe creștetul capului...și zâmbea. Așa a și plecat acum doi ani...zâmbind...
Mi-am smuls pantofii de pe marmura ostentativă din fața porții și lăsând în urmă umbra foșnitoare a castanilor ce învăluia cocheta vilă, m-am prelins pe străduțele liniștite, spre casă.
Încet, ca alunecarea norilor pe cer, zilele s-au așezat din nou pe făgașul lor normal, împărțindu-mă între saloanele septicilor și mușcatele de la mama. Câteodată mă ghemuiam în colțul balconului și printre ochiurile de beton ce nu reprezentau nimic, urmăream vacarmul străzii. Îmi plăcea viața mea.Era ca a mamei. Liniară. Simplă.
Tocmai ieșeam de la duș când bâzâitul soneriei a spart liniștea camerei. Cei câțiva pași până la ușă m-au electrocutat cu avertismente stranii și când am atins clanța eram deja nervoasă și speriată. Cu greu am deslușit sub părul căzut pe față, trăsăturile ei. În secundele înghețate din pragul ușii, am revăzut sprânceana mirată și buza răsfrântă cu dispreț dintr-o după-masă de septembrie în care nu voiam decât să știu dacă îi este bine, dar degetele ei albiseră pe tocul ușii..așa că i-am spus simplu: " Intră...".S-a prelins pe lângă mine lăsându-mi în nări un parfum scump și s-a prăbușit teatral pe fotoliul cel mai apropiat.S-a uitat nemulțumită în jur și cu gesturi repezite a scos pachetul de țigări.Cu un clic delicat al brichetei mi-a spionat spațiul cu primul rotocol de fum.Tăcea. Din când în când lua câte o scamă imaginară de pe taiorul elegant, atentă să nu-i cadă scrumul pe ciorapi. I-am întins o scrumieră. " Ce mai faci?..."..am întrebat-o într-un târziu. " Bine..." mi-a răspuns după o pauză studiată. Mi-am strâns capotul pe lângă mine ascunzându-mă în moliciunea lui, în timp ce țigara se făcea din ce în ce mai mică. Apariția ei, ciudată, mă prinsese iar nepregătită, dar pentru prima oară jocul ei de-a tăcerea, nu mă mai umilea. Brusc s-a ridicat luîndu-și poșeta din zbor, mi-a aruncat un banal " te las..." și a dispărut lăsându-mi ușa larg deschisă.
Câteva clipe m-am suspendat în fumul rămas, apoi ca teleghidată m-am îndreptat spre balcon și- n aerul ce-mi primenea sanctuarul, m-am simțit pur și simplu...fericită...
Mi-am smuls pantofii de pe marmura ostentativă din fața porții și lăsând în urmă umbra foșnitoare a castanilor ce învăluia cocheta vilă, m-am prelins pe străduțele liniștite, spre casă.
Încet, ca alunecarea norilor pe cer, zilele s-au așezat din nou pe făgașul lor normal, împărțindu-mă între saloanele septicilor și mușcatele de la mama. Câteodată mă ghemuiam în colțul balconului și printre ochiurile de beton ce nu reprezentau nimic, urmăream vacarmul străzii. Îmi plăcea viața mea.Era ca a mamei. Liniară. Simplă.
Tocmai ieșeam de la duș când bâzâitul soneriei a spart liniștea camerei. Cei câțiva pași până la ușă m-au electrocutat cu avertismente stranii și când am atins clanța eram deja nervoasă și speriată. Cu greu am deslușit sub părul căzut pe față, trăsăturile ei. În secundele înghețate din pragul ușii, am revăzut sprânceana mirată și buza răsfrântă cu dispreț dintr-o după-masă de septembrie în care nu voiam decât să știu dacă îi este bine, dar degetele ei albiseră pe tocul ușii..așa că i-am spus simplu: " Intră...".S-a prelins pe lângă mine lăsându-mi în nări un parfum scump și s-a prăbușit teatral pe fotoliul cel mai apropiat.S-a uitat nemulțumită în jur și cu gesturi repezite a scos pachetul de țigări.Cu un clic delicat al brichetei mi-a spionat spațiul cu primul rotocol de fum.Tăcea. Din când în când lua câte o scamă imaginară de pe taiorul elegant, atentă să nu-i cadă scrumul pe ciorapi. I-am întins o scrumieră. " Ce mai faci?..."..am întrebat-o într-un târziu. " Bine..." mi-a răspuns după o pauză studiată. Mi-am strâns capotul pe lângă mine ascunzându-mă în moliciunea lui, în timp ce țigara se făcea din ce în ce mai mică. Apariția ei, ciudată, mă prinsese iar nepregătită, dar pentru prima oară jocul ei de-a tăcerea, nu mă mai umilea. Brusc s-a ridicat luîndu-și poșeta din zbor, mi-a aruncat un banal " te las..." și a dispărut lăsându-mi ușa larg deschisă.
Câteva clipe m-am suspendat în fumul rămas, apoi ca teleghidată m-am îndreptat spre balcon și- n aerul ce-mi primenea sanctuarul, m-am simțit pur și simplu...fericită...
Ildiko Serban. Cioburi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu