Plouă. Trist și într-o parte. Urmăresc pe sărite filmul ”Iubire pentru totdeauna”. Ce basm frumos! În pauza de publicitate privesc fotografiile. Multe și diferit colorate. Seamănă cu cele pe care le-am văzut întâmplător pe Facebook. Deschis rar în ultimele zile. Patru la număr. Cum trece vremea! O mângâi cu dreapta, o pun în palma stângă, apoi o arunc spre cer. Dar ea vine spre mine în picături mici, ca și cum timpul ar face parte din ploaie, îmi udă obrajii, și gândurile, și sufletul și ochii. Irisul din fiecare capătă culoarea fotografiilor care sunt altfel chiar dacă par aceleași. În ele, fiecare din voi păreți diferit, după cum este inima care vă învăluie. Între timp am ieșit, cu adevărat, pe terasă. Laptopul și filmul au rămas între pereți. Și m-am trezit pe 30 septembrie, în Casa Schiller, urcând treptele tocite...Lumini, zumzet, zâmbete, prieteni, emoții peste cer, luminițe dintre coperți, scântei în priviri, suflet plin în golul din jur, senzația că plutești într-o lume căreia îi aparții, cuvinte mișcate, dimensiunea pauzei dintre fericiri, pereții care se învârtesc după gânduri și clipa aceea care nu mai are nevoie de nimic pentru a fi unică, Luminița, Camelia Pantazi Tudor, critici, scriitori, actori, interpreți, flash-uri, o nouă carte pornind sprinten la drum, vis și timpul care trece, off!, prea repede peste noi.
Intru în casă, iau ploaia cu mine, tastele se udă, filmul s-a terminat, Effi visează și scriu despre altceva. Aniversarea Luminiței a trecut, evenimentul Editurii Astralis a rămas în urmă și el, filele cărții ”Rapsod popular”, probabil, sunt deja tocite, ca și treptele de la Schiller pe care amintirile coboară încă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu