Într-o toamnă, o frunză frumușică se rătăci dincolo de pădure. O duse vântul jucăuș, iar ea se lăsă ademenită fără să știe că nu va mai vedea vreodată pădurea. Nici mama de care s-a dezlipit, nici vecinii, nici animalele care locuiau acolo. Se lăsă purtată zile la rând prin locuri necunoscute. Dar, nu-i păru rău câtă vreme se împrieteni cu fluturi, furnici, melci, fire de praf și de iarbă, tufe de flori și alte lucruri bizare. Își petrecu un timp tolănită la soarele călduț de octombrie, apoi se sui iar în palma vântului și o porni razna. La o pală mai puternică se lipi zdravăn de o ciupercă rotofeie. Se burzuluiră una la cealaltă, dar privindu-se inocent își dădură seama de atracția reciprocă. Frunza se plie pe pălăria ciupercii atât de frumos, încât ciuperca se crezu pe dată top model. Veni și-o buburuză și se așeză virginal lângă pețiol. Părea un accesoriu potrivit acestei toamne delicate. Și trecură zile și nopți în care se destăinuiră. Cum e în lumea frunzelor, cum în a ciupercilor și cum în a buburuzelor. Vântul părea să prevesteacă o furtună. Dinspre miazăzi, nori negri dăunători veneau încet ca niște mașini de război. Pacea lumii începu să se clatine. Un zgomot infernal sparse armoniile, culorile, viețuitoarele și dacă priveai în jur, totul părea o masă de cioburi în care abia se mai puteau distinge trupuri, culori, mirosuri. Furtuna înaintă cu haine rupte și părul vâlvoi. Avea niște bocanci mari și, descheiată la șireturi, călcă totul în picioare. Din ochi îi ieșeau scântei și fulgere. Urla nebuna, disperată. Biata frunză tremura din toate nervurile. Buburuza zbură încotro văzu cu ochii. Ciuperca ținu cât putu de frunză, dar când furtuna se dezlănțui cu putere i-o smulse din brațe. Furtuna își scoase cele o sută cincizeci de bice și începu să lovească în stânga și în dreapta. Nimic nu rămase în picioare. După un timp, soarele ieși să numere cadavrele. Înecată și ea, frunza ferfeniță zăcea la piciorul ciupercii fără pălărie. Impresionat, soarele o aprinse uitându-se într-un ciob de oglindă. Îndată ce vântul se puse pe jelit, pulberea ei se împrăștie în toate colțurile. Așa răsăriră primii copaci din propria cenușă!
Ottilia Ardeleanu
Ottilia Ardeleanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu