Dintre cele mai frumoase poezii ale poetului George Pașa

PAGINA POEZIEI DE SUFLET....PAGINA POEZIEI DE SUFLET....PAGINA POEZIEI DE SUFLET....PAGINA POEZIEI DE SUFLET-
"Noi derivam frumos unul din altul,
ca două povești cu final deschis"George Pașa

George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa*George Pașa
***************************************************************
 s-a născut în Puchenii Mari, județul Prahova. Este licențiat în filologie al Universității din București.
Scrie texte literare încă din adolescență, dar nu debutează decât relativ târziu, la 28 octombrie 2009, în revista „Axioma” din Ploiești, cu trei traduceri din poezia lui Serghei Esenin: „Se-nvolbură frunzișul cel de aur...”, „Anii tinereții cu frumoasa-mi slavă...”, „Eram eu odată tânăr și ferice...”. Își continuă colaborarea cu această revistă, publicând alte grupaje poetice, în mai multe numere ale acesteia: în noiembrie și decembrie 2009, martie și aprilie 2010.
Publică, de-a lungul timpului, poezii, traduceri de poezie, cronici și recenzii literare, o piesă de teatru, în alte reviste: „Actualitatea literară” (Lugoj), „Algoritm literar” (Călan), „Armonii culturale” (Adjud), „Atitudini” (Ploiești), „Citadela” (Satu-Mare), „Constelații diamantine” (Craiova), „Convorbiri literare” (Iași), „Cuib literar” (Călan), „Feed back” (Iași), „Fereastra” (Mizil), „Literaria” (Craiova), „New-York Magazine”, „Nuova Provincia” (Imola, Italia), cu texte în română, traduse în italiană de către Matteo Veronesi, „Regatul cuvântului” (Craiova), „Repere literare” (Ploiești), „Revista nouă” (Câmpina), „Sintagme literare” (Dudeștii Noi), „Tribuna” (Cluj), „Urmuz” (Câmpina), „Vatra veche” (Târgu-Mureș), „Vocativ” (București), „Zona literarâ” (Iași).
Volume de versuri publicate de George Pașa:
„Singurătatea unui sunet”, editura „Premier”, Ploiești, 2009;
„Atelierul albastru”, „Premier”, Ploiești, 2010;
„Detașat pe frontul minunii”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2011;
„Cântece din Alindoria”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2013;
„Ben Cioglu”, „Karta Graphic”, Ploiești, 2015;
„Pașadine”, ed. „Minela”, București, 2018.

Pentru ceea ce nu se risipește     
                                                            

N-ai cum să intri sub pielea norilor,                                       
ca să știi cât de mult înseamnă pentru ei risipirea,
cernerea îndelungă, mereu întoarcerea.

Într-un strop de apă se-ntruchipează seninul,
nu și înțelepciunea toată.

Cât trăiești, strânge raze depline pentru tot ce nu-i trecător

Firesc 

N-am de gând să dau vreo formă durerii pure:
ea curge pur și simplu, fără măști de cuvinte,
ca un izvor ce-și urmează cursul firesc.

Către cer putem să-nălțăm zadarnic sunete unul mai înalt decât altul,
dacă uităm că sufletul ca o pâine întrece frumusețea cuvintelor.

Cea mai adâncă vibrație e-n fapta bună de ieri sau de mâine.

Dezgheț

Ne trebuia atât de puțin:
câțiva stropi de ceară pentru sigilarea ideii din umbră,
o lacrimă ca pentru început de poveste.

Și ți-ai zis: „De-aici căutările se lovesc de ziduri înalte,
sub care poposesc adormiții din umbră,
de parcă nu frig toate așa de mult
și nu-i atât de frig în lume,
încât să-ți privești, tulburător, destinul
ca pe un țurțur de gheață.”

Vezi! Nu departe se-aprind idealuri la focul revoltei,
arta, cu dinți de copil, mușcă dintr-un trecut păgubos,
ceasurile se-ntorc, nimeni nu știe c-a trecut ora dorită,
în umbră a trecut, sigilată și ea în poveste.

Puțin a rămas,
dar nu știu de ce spui vinovat c-ar fi timpul,
cu ceară să-l picuri,
tot n-ai ști de ce-i este supus tot ceea ce mișcă.
El nu bea tot apusul,
mai lasă pentru secunda ce vine, fără teamă, din umbră.

Atât de puțin trebuia,
noi tot pribegim pe tărâmuri străine
și ne-ncălzim în revolte sângele, vinovat fără vină.

Se-nalță ziduri,
dar niciunul nu-i atât de înalt, să nu-l dărâme iubirea.

Refuzând politicos arta derivei

Primisem invitația de a ne iniția în arta derivei, dar
nu ni se păreau necesare contoarele de la intrarea în suflete,
nici performantele cititoare de gânduri.
Acolo se lua prea mare distanță
pentru a se vizualiza eventuala strălucire din miez
și nu ne permiteam rătăcirea printre atâtea variabile.
Noi derivam frumos unul din altul,
ca două povești cu final deschis.
Cum să accepți deriva între necunoscute?
Cum să te prinzi de o rădăcină suspendată-ntre lumi?
Înadins ni se prezentau ipoteze pline de farmec,
demonstrații subtile, în care înotau fără teamă așchii de sori.
Până la concluzii, peisajul devenea destul de arid,
ne cuprindea somnul și visam că ne-ngropase nisipul.
„Ați încurcat borcanele!” - ne zicea prin somn îngerul.
„Totul derivă din altceva.
Ipotezele au farmec până dispar sub pleava argumentației.
Fiți politicoși, spuneți-le că vă cheamă o altă cărare!”
Ne-am trezit. Lumea întreagă intrase-ntr-un melc
rătăcit pe un drum neștiut.

Visând lumina dintr-un schit

Mă tot gândeam odinioară: ce-ar fi, în umbra unui schit,
să îmi alin a mea povară, și-apoi, pe cei ce au stuchit
asupra vieții mele - pradă unor greșeli fără de leac -
să-i iert și să mă rog de Domnul să le mai dea încă un veac
de fericire, viață lină, mai bune gânduri și senin,
să fie mai deschiși la minte, eliberați de greu venin.

Dar scris a fost să rămân veșnic în umbra unei dulci femei,
să îi adulmec pasul tainic, și-apoi, învins, să am temei
de-a regreta, trist, risipirea acelor vise ce mai ieri
au însemnat atâta farmec. Tu, lume, dacă ai să-mi ceri
să uit povara-ntunecoasă ce m-a purtat printre iubiri,
îți spun deschis: ești prea gentilă și liberă ca să te miri!

Îi iert pe toți, cer îndurare că prea m-am risipit în van,
că am purtat, fără-ncetare, al vieții aspru bolovan.
Cred c-adevărul soarbe clipa și o transformă-n absolut;
atunci când o trăiesc aievea, simt că, oricât m-ar fi umplut
de îndoială și tristețe, există sens și nu-i târziu
să îmi alin a mea povară, cât dorul de ce-i sfânt e viu.

Când trădarea așteaptă după colț 

Rupi o scândură din paravan,
o faci țăndări,
aprinzi cu ele un foc.
Apoi chemi un fluture de smarald,
potrivești penița în poziția mirării
și te miri,
așa, ca prostu'
când dă cu flit
unor unde triste revărsate din bucium,
pe care le simți până-n sinusuri,
cum o adiere a morții
lunecând printre sunete vii.
Nu este aici vreun demers ezoteric,
nici iluzia că ești
vreo țandără îndepărtată de trunchi.
Nu știi să sari decât atât
cât îți este vremea,
dintr-o latură în alta,
și din izbire afli
că vânătăile și cucuiele
sunt peceți ale cerului
impregnate în piele,
iar vindecarea presupune
ieșiri permanente din sine.
Urmează recompunerea țăndărilor
într-o altă alcătuire,
după chipul celui ce-a dat
măsura înaltă a suferinței.
Asculți același bucium tumultuos,
într-un geamăt de stele.
Paharul e plin.
După colț,
un Iuda își numără arginții.

Despre înalta surzenie 

A fi surd și a purta o pălărie de paie,
ascuns după cortină,
nu-i totuna cu a friza absurdul,
cu trecerea îmbietoare a verdelui
într-o altă culoare,
mai deschisă,
mai aproape de orizontul
în care se varsă curcubeul.

Trebuie să escaladezi
muntele durerilor,
să treci de cealaltă parte,
unde un fluture abstract
zboară printre idei,
scamă lăsată în trecere
de un zeu impasibil.

Și-ți iei pălăria din cui.
Trebuie să pleci,
cât mai e vreme
pentru respirații profunde,
pentru ieșirea din ape,
în afara așteptărilor.

Reîntoarcerea-n cântec

Aveai o pălărie dată naibii,
cu boruri largi, cât să încapă-n ele
două suflete gemene;
o roteai prin aer, aerul devenea tot mai ușor,
ca o boare fină ți se lipea de piept,
și inima nu mai bătea în ritmuri de clopote.

Ceasul tăcea (în ace îi intrase un alt anotimp),
ezita să schimbe ritmul din mers;
două securi ți se împlântaseră-n coaste.

Deodată, și numele tău a căpătat alte rezonanțe,
pe umeri ți se lipiseră două păsări gălăgioase.
Una-ți striga: „Þintește-mă,
prea mult arcul tău a stat încordat!”
Cealaltă: „Eu îți prind săgeata din zbor
și-o trimit spre abisul meu negru,
spre abisul meu împovărat de negre păcate.”

Sper că le-a fost de ajuns,
tu nu ai nume să-l tăvălești prin smoală,
nici pradă nu ești pentru vreo iluzie
geamănă cu tristețea.
Când un gest nesportiv este iertat
din prea multă-nțelegere,
de cupa fericirii se-alege praful,
și cine să mai soarbă din ea vinul victoriei?

Rotești prin aer pălăria,
spre cer o arunci, de bucurie,
să iasă din găoacea visului
alte păsări, iubitoare de muzici divine,
de pieptul tău să se lipească
și de umărul stâng.

Rămânerea în Text 

Suntem atât cât suntem. Cine să ne ceară mai mult?
Circulăm atent, să nu ne tăiem în marginile propriei vieți;
refuzăm politicos limitele impuse de alții.
Dar când ne strânge tot ce-am refuzat,
mai abitir decât un lanț de iluzii,
nu mai știm cât suntem noi
și cât lanțul ce ne poartă prin viață.
Mai bine-i să fii liber ca frunza în bătaia ploii,
să nu-ți pese de vreme, de vremuri,
să lași altor muguri dreptul la existență,
în timp ce te retragi, umil, în somnul pământului.
Să fii doar cât împlinirea anului.
La ce bun un veac de restriște?
Alergi dintr-un capăt în altul al vieții,
somnambul cu lumina împrăștiată prin bezne.
Și, când toate artificiile s-au terminat,
vezi că tot mai de treabă-i amnarul.
Scânteia, pe care n-o mai poți duce cu vorba,
vine când nu te-aștepți.
Și iată: focu-i pregătit!
Trebuie doar să-l mai treci prin suflet,
până nu se stinge și el, ca și tine,
sub povara scrisă din veac.
De-aceea și suntem atât cât suntem.
Nimic mai mult.
Rămânerea în Text nu mai ține de niciun refuz.
Nici de lanțuri.

Ultimul cântec, ultimul surâs 

1
Soarele nu strălucește pentru surâsuri,
nici iarba nu crește spre a fi retezată,
cum nu e cenușă tot ceea ce-n ardere își află lumina.

Prea multe lucruri apropiem de sufletul nostru;
când le pierdem, le lăsăm să strălucească din bezna trecutului.

Surâsul vine mult mai târziu, când lumina se strânge într-o altă lumină.
2
Nu suntem purtătorii de chei ai zilelor,
doar trecem neștiuți prin ele, spre-a ne aduce aminte, târziu,
de tot ce se încheagă-n lumină.

Surâsul florilor ni-l apropiem, și-n viață, și-n moarte,
cântecul păsărilor, însoțitor al trecerilor de porți nevăzute.

Risipim tot ce se poate, n-avem chei nici măcar pentru noapte.
3
Aruncați în lume suntem,
bulgări de țărână înveliți în lumină.
Ne ridicăm, ne-adunăm în sine, într-alții.

Bâjbâim în căutare de sensuri,
până dăm unuia din ele un nume.

Stingerea e doar melodia finală, pe care ne-o cântă surâzând întregul.
4
Când ne-ntoarcem din lume,
lucrurile nu mai sunt pentru noi o măsură.
Nu mai strângem nimic. Ce să iei cu tine-n lumină?

Lăsăm soarele să fie soare, iarba să fie iarbă,
surâsul, în flori, cântecul, să ne petreacă.

Ne-ntoarcem să dăm altei stele un nume.

                                                                Despre cele ce sunt 

Nu te mira că nu-ți vorbesc

despre pocnetul castanelor pe trotuar, -

deși nu-i atât de rar toamnă în mine - ,

despre lucruri încremenite în sine,

despre cele luminate doar pe jumătate,

cât să-și mai țină umbra aproape.

Toate acestea au rămas de mine departe,

ca niște ecouri înăbușite-n regrete,

ca niște ulițe prăfuite pe care

doar băiatul cu părul bălai

să-mi petreacă nostalgiile de mai târziu.

Nicio durere nu mă încearcă,

semn că și liniștea aceasta naște pui vii de lumină;

nicio cărare nu și-a clintit înțelesurile,

direcția bună are sens interzis pentru iluzii.

N-a trecut vremea pentru mirări,

n-a sosit aceea a prăbușirii în sine;

așteptarea va fi totdeauna toiag risipirilor,

pulsul memoriei, mai viu decât secunda abia depășită.

Nu mă mai mir dacă-mi răsar în față măști rătăcite,

nici dacă oameni de paie își macină vremea la moara iluziei;

bucuria de-a fi nu intră nicidecum în șabloane,

nici moartea nu crește la fel în amurguri de oameni.

Toate se-ntâmplă așa ca să existe un sens,

fie și în dezastre neprevăzute de astre,

pentru ca trecerea noastră să-și lase urma de melc

în suflete care nu vor înceta să trăiască fiorul atingerii.

De-aceea, nu te mira că nu-ți vorbesc

despre pocnetul castanelor pe trotuar;

închide-mi, mai bine, o vreme, ecoul,

spre-a-l deschide în ultima toamnă.