De-atunci îi chemi, dar, a salva în carduşi zarea,
pe sfinții ce-ți aduc prin rugi și lacrimi ploaia…
Și-ademenit de vise, la lumea - un mister,
cânţi în duet cu moartea, cu ea la rugăciune
pe versuri ce nu-i plac, când știi a i le spune
și bolii aspre, să le cânți liturgica litanie la cer…
În seri platonice te vindeci cu stelele din hău
de schije colţuroase căzute pe clavirul tău
și de otrava şerpilor... în ceasul lor ascunși…
Himere-s stelele aprinse de-al lor sine-n tine:
un rug albastru-n care arzi în el cu Dumnezeu
într-un dezmierd de frăgezime-a mâinilor bătrâne
ce-ți cresc zbârcite-acum din bonturi ruginii,
din sângele roz-blue, să-ți simptă ghimpii firii,
să-ngenunchezi în paradis cu-mbrățișări străine…
Iar din clepsidră, la clipele-ți în curgeri, să le-mparți
nisipul în desfrîu, să-l cerni cu cine-ţi este scris,
spre-o vindecare a bolii cu zâmbete păgâne...
De-atunci, dintr-un burhai învii zăpezile pe lunci
şi creşti pe cerc o cruce, un rest de-nţelepciune:
un adevăr văzut rănit și răstignit pe gându-ți ostenit...
Pe Eol, de iubita lui să îl desparți. Pe o Zăludă,
pe văi albastre s-o seduci în hârjoniri de vise,
te vindeci, de păcătuiești cu duhul ei în rugă..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu