sau tramvaiele care mor pe stradă
să număr semafoarele
care trec în viteză
pe lângă mine
în timp ce oamenii
stau atârnaţi
pe tuburile lor roşii
nimic nu mai e
ca atunci când m-am născut
camerele nu mai sunt aşa înalte
sau aşa scunde
blocurile se prăbuşesc
şi devin muzică
iar camera mea e fără ziduri
suntem atât de mulţi pe stradă
şi totuşi nu ne vedem niciodată
unul cu celălalt în fond
nu existăm
unul pentru altul
zăpada nu mai este albă
câinii au pielea albastră
sarea este roz
arborii au sânii goi
cerul e plin de furnici
şi oamenii fac antrenament
pentru camuflaj
înveliţi în peturi
iar televizorul ăsta
televizorul ăsta
tocmai a făcut şi azi
o ultimă crimă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu