culegem visuri
tu ai braţele pline
eu mai scap câteva
-neîndemânatic
tu ai braţele pline
eu mai scap câteva
-neîndemânatic
alergăm de frici împreună
ne ștergem amprentele
de pe toate iubirile
ne ștergem amprentele
de pe toate iubirile
un Crăciun ni s-a rătăcit în suflet
culegem visuri
râdem de cerul dezbrăcat
steaua sus răsare
în noaptea sufletului
ninge cu amintiri
bradul e plin de lumini
râdem de cerul dezbrăcat
steaua sus răsareîn noaptea sufletului
ninge cu amintiri
bradul e plin de lumini
***
ţi-aş intra în suflet
ca într-un ascensor
ca într-un ascensor
către Rai?
dar Cineva tot îmi repetă
în surdină că lifturile
mai și coboară uneori
indeferent de doleanța
pasagerului
în surdină că lifturile
mai și coboară uneori
indeferent de doleanța
pasagerului
de aceea încă stau și aștept
privind nehotărât lumea
care urcă sau coboară prin tine
privind nehotărât lumea
care urcă sau coboară prin tine
nimeni nu mai ajunge înapoi
să întreb...
să întreb...
cred totuși
că o voi lua pe scări
că o voi lua pe scări
***
miroase a mere coapte
a porumb a tristeţe
bărbaţi cu ochi de sticlă
îţi bâjbâie sânii braille
tu râzi de iubirile atârnate
din cel mai înalt castan:
"mă iubește nu mă iubește"
spânzuratori aleatorii
ai braţele crescute în cer
zbori deja printr-un Eden
cu inelarul întors
tiptil ești iarăşi femeie
lumea creşte tot mai mult
în pântecul tău fluieră Dumnezeu
din spintecarea sufletului
m-am trezit lumină
***
Legenda celor şapte existenţe
Amintiri din viitor
(din caietul Clarei) - fragment
Nu era o lumină, ci mai degrabă purta în propria-i conştiinţă un sentiment de luminozitate, un spaţiu nedelimitat, dar nu străin, mai degrabă prietenos, care îi acapara toate simţurile.
Plutea în această întindere fluidă încercând să îşi aşeze, într-o anumită ordine, gândurile străine care îi ocupau tot mai mult memoria. Erau multe strigăte disperate, multe tânguiri, ţipete, chemări de ajutor, lacrimi, suflete pierdute, rătăciţi în ei înşişi;
Se simțea o bucată de haos în propriul ei haos.
Îi fusese frică la început dar treptat îndepărtă frica şi deschise ochii.
Nu se miră, valuri de linişte o izbeau purtând-o tot mai departe, pe o mare ce nu şi-o imaginase niciodată: Marea Liniştii. Pacea universală.
Ar fi dorit să îşi caute întrebările pentru care avea acum, în sfârşit, răspunsurile; dar ceva o împiedica să o facă. Auzea doar o muzică nesfârşită, simfonia existenţei.
Trăia o altfel de viaţă, putea să îşi privească trupul rămas întins pe plaja oceanului, un trup gol sub ploaia inepuizabilă, fără să simtă ceva pentru acel trup aruncat pe nisip precum un ambalaj nefolositor, costisitor pentru sufletul ei eliberat acum de orice teamă, de orice remuşcare şi resentiment.
“Aceasta trebuie să fie moartea!” gândi, lăsându-se purtată pe valurile tot mai line ale acelui spaţiu. Apoi avu revelaţia: prin această stare mai trecuse cândva, mai fusese acolo, dar când?
„Înainte de a fi şi de-a pururi!” ţipă cineva dinlăuntrul său, iar ecoul acelei voci îi rămase sculptat în memorie: „de-a pururi, de-a pururi...!”
Murise!? Niciodată nu-I fusese teamă de moarte şi totuşi ceva se agăţa de sufletul ei liber, se agăţa cu disperare de cordonul fin de argint ce o lega încă de trupul întins pe plaja oceanului. Nu era viaţa, ci altceva, mult mai puternic. Era acea forţă care o trăgea înapoi, mai mult decât simpla dorinţă de a exista.
O teamă nefirească simţii cum îi zguduie noul trup, de lumină, neştiind cărei lumi aparţine, iar ţipetele acelea disperate izbucniră din nou. Peste toate strigătele, şoaptele celor doi copii îi răsunau clar ca un izvor în liniştea nopţii:
-Bine ai venit, mămico! Ne-a fost atâta dor de tine!
Copiii ei, erau atât de frumoşi! Ar fi vrut să le vorbească, dar cu toate eforturile, nu reuşi să scoată nici o silabă. Murise deci, ca şi Atalia, ca şi Leonard.
Îi va revedea, cu siguranţă, o altă fericire putea să înceapă.
Un dar.
Înţelese, totuşi, că nu aparţine încă în totalitate noii lumi care i se deschidea.
Atalia, Leonard, se îndepărtau şi de undeva din spatele lor, un bărbat cu un zâmbet trist îi vorbea pe un ton neutru:
-Hotărăşte-te, Clara! Eu sunt Nicolo, prietenul lui Rafael.
Ceva îi explodă în memorie şi simţii o lovitură, precum o ciocnire între stele undeva în trupul ei nou, care plutea între lumi.
Înţelese de ce se află acolo, de ce sufletul ei nu putea fi încă alături de cele ale copiilor ei.
Rafael, Rafael…
Lângă cadavrul ei un copil orb privea ploaia fără sfârşit, iar în spatele lui, Rafael în picioare asculta MOARTEA care îi luase totul: copiii, soţia, semenii.
-Vino mami…vinoooooooooo! se auzi chemată de Atalia şi Leonard…
-Hotărăşte-te! zâmbi trist Nicolo.
Plutea în această întindere fluidă încercând să îşi aşeze, într-o anumită ordine, gândurile străine care îi ocupau tot mai mult memoria. Erau multe strigăte disperate, multe tânguiri, ţipete, chemări de ajutor, lacrimi, suflete pierdute, rătăciţi în ei înşişi;
Se simțea o bucată de haos în propriul ei haos.
Îi fusese frică la început dar treptat îndepărtă frica şi deschise ochii.
Nu se miră, valuri de linişte o izbeau purtând-o tot mai departe, pe o mare ce nu şi-o imaginase niciodată: Marea Liniştii. Pacea universală.
Ar fi dorit să îşi caute întrebările pentru care avea acum, în sfârşit, răspunsurile; dar ceva o împiedica să o facă. Auzea doar o muzică nesfârşită, simfonia existenţei.
Trăia o altfel de viaţă, putea să îşi privească trupul rămas întins pe plaja oceanului, un trup gol sub ploaia inepuizabilă, fără să simtă ceva pentru acel trup aruncat pe nisip precum un ambalaj nefolositor, costisitor pentru sufletul ei eliberat acum de orice teamă, de orice remuşcare şi resentiment.
“Aceasta trebuie să fie moartea!” gândi, lăsându-se purtată pe valurile tot mai line ale acelui spaţiu. Apoi avu revelaţia: prin această stare mai trecuse cândva, mai fusese acolo, dar când?
„Înainte de a fi şi de-a pururi!” ţipă cineva dinlăuntrul său, iar ecoul acelei voci îi rămase sculptat în memorie: „de-a pururi, de-a pururi...!”
Murise!? Niciodată nu-I fusese teamă de moarte şi totuşi ceva se agăţa de sufletul ei liber, se agăţa cu disperare de cordonul fin de argint ce o lega încă de trupul întins pe plaja oceanului. Nu era viaţa, ci altceva, mult mai puternic. Era acea forţă care o trăgea înapoi, mai mult decât simpla dorinţă de a exista.
O teamă nefirească simţii cum îi zguduie noul trup, de lumină, neştiind cărei lumi aparţine, iar ţipetele acelea disperate izbucniră din nou. Peste toate strigătele, şoaptele celor doi copii îi răsunau clar ca un izvor în liniştea nopţii:
-Bine ai venit, mămico! Ne-a fost atâta dor de tine!
Copiii ei, erau atât de frumoşi! Ar fi vrut să le vorbească, dar cu toate eforturile, nu reuşi să scoată nici o silabă. Murise deci, ca şi Atalia, ca şi Leonard.
Îi va revedea, cu siguranţă, o altă fericire putea să înceapă.
Un dar.
Înţelese, totuşi, că nu aparţine încă în totalitate noii lumi care i se deschidea.
Atalia, Leonard, se îndepărtau şi de undeva din spatele lor, un bărbat cu un zâmbet trist îi vorbea pe un ton neutru:
-Hotărăşte-te, Clara! Eu sunt Nicolo, prietenul lui Rafael.
Ceva îi explodă în memorie şi simţii o lovitură, precum o ciocnire între stele undeva în trupul ei nou, care plutea între lumi.
Înţelese de ce se află acolo, de ce sufletul ei nu putea fi încă alături de cele ale copiilor ei.
Rafael, Rafael…
Lângă cadavrul ei un copil orb privea ploaia fără sfârşit, iar în spatele lui, Rafael în picioare asculta MOARTEA care îi luase totul: copiii, soţia, semenii.
-Vino mami…vinoooooooooo! se auzi chemată de Atalia şi Leonard…
-Hotărăşte-te! zâmbi trist Nicolo.
-fragment din " Cum s-a născut Dumnezeu"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu