Valer a lui Bârzu a ieșit pe întuneric să-și caute câinele. Nu era deloc curent în sat, și el nu se putea pune în pat fără câinele lui. Îi plăcea să-l simtă ghemuit, acolo, la picioare, când dormea. Locuia singur, într-o casă dărăpănată, în apropierea Boltei. Avea peste cincizeci de ani și nu a fost însurat niciodată. Nimeni din sat nu-și mai aducea aminte de el cum a ajuns acolo, la fel cum nici el nu-și mai amintea dacă mai are frați sau surori și dacă-i trăiesc părinții. Nu se ocupa cu nimic anume. Toată ziua, cât era de lungă, umbla prin sat, însoțit de câinele lui, de care era nedespărțit. La amiază, când era căldura mai mare, se așeza la umbră, pe o bancă, acolo, lângă Boltă, și moțăia. Când venea mașina cu marfă, Valer întotdeauna era prin preajmă și o ajuta la descărcat pe gestionara de la Boltă. Astfel mai căpăta și el câte o jumătate de pâine și câteva felii de parizer. Oamenii din sat s-au obișnuit cu el, îl chemau “Valeruț” iar el le răspundea, rânjind, “Da, io!” Așa au ajuns copiii din sat să strige în urma lui “Da, io!” și să râdă de el, iar Valeruț să se strâmbe și să arunce cu pietre după ei. La biserică, după Sfânta Liturghie, părintele Rodion le-a rugat pe câteva muieri din sat să dea dovadă de milă pentru bietul Valeruț, și să-i pregătească ceva de mâncare, măcar de două ori pe săptămână, că așa-i creștinește. Așa că, Valeruț căpăta câte un blid de zamă caldă și o bucată de mămăligă. Le primea cu sfială, în felul lui, și mulțumea frumos, zicea „Mulțam fain!” și se apuca să mănânce cu înghițituri mari și cu o poftă imensă de parcă ar fi flămânzit de câteva zile. La gata, se ștergea la gură cu mâneca de la cămașa lui murdară, își făcea cruce cu mâna dreaptă și întreba: “Mai ai?” Iar muierea care i-a pregătit mâncarea îi răspundea: „No gata, Valeruț, că nu mai am! Mai capeți zamă peste tri zâle, că-i tăt rândul meu să-ț aduc!”
În seara aia când își căuta câinele, Valeruț era mai agitat ca de obicei. S-a pus în pat, să doarmă, iar animalul era, ca de obicei, la picioarele lui. La un moment dat, câinele a sărit din pat și a țâșnit pe ușă, afară. Omul a stat mai bine de o jumătate de ceas pe întuneric, și dacă a văzut că, câinele nu se mai întoarce, s-a dat jos din pat și s-a dus să-l caute. A luat o haină groasă în spinare și a ieșit afară, în uliță. Bolta era undeva în dreapta lui, și a plecat înspre ea. Parcă ar fi auzit un zgomot ce ar fi venit din spatele Boltei. O fi câinele lui, probabil...
Petrișor și Paulina s-au ascuns amândoi după o tufă de acăț, stăteau aplecați, și încercau să-și țină respirația. După un scurt timp, de după colț s-a ivit o siluetă masivă, cu un mers legănat. Omul a tușit tare, după care a horcăit și a scuipat zgomotos, iar Paulina a simțit că i se face greață și l-a strâns pe Petrișor de mână. S-a apropiat de locul în care erau ei ascunși, a dat la o parte tufele de acăț, dar, din fericire, nu i-a văzut. Era mult prea întuneric. A mormăit ceva, și s-a întors să plece. După ce a făcut câțiva pași, a mai tușit odată zgomotos și a scuipat din nou. În clipa aia, Paulina a scos un suspin, iar Valeruț, cum a auzit-o, a luat-o la fugă, și a început să zbiere. Zbieretele lui se auzeau prea tare în întunericul nopții, iar după scurt timp a început să latre un câine, undeva, la o casă din apropiere.
Cei doi au ieșit din locul unde s-au ascuns și după câteva momente au auzit zbieretele omului, niște pași, o bufnitură și un geamăt surd. Petrișor a strâns-o de mână pe Paulina, și s-a oprit. Avea la el o lanternă mică, de buzunar, cu bateria cam consumată, pe care o foloseau și acasă doar în caz de nevoie. A scos lanterna din buzunar și a aprins-o. În momentele alea nu-i mai era rușine să fie văzut cu Paulina, fie ce-o fi. Fata s-a lipit de el, îi era teamă. Băiatul a îndreptat fasciculul de lumină către locul unde s-a auzit bufnitura, și a văzut un trup mare, întins, cu fața-n jos, într-o baltă de sânge. „Ăsta-i Valeruț!” a șoptit el, șocat. Paulina a rămas nemișcată, nu a scos nici un cuvânt, s-a uitat la trupul mătăhălos întins pe jos, în praf, și nu a știut ce să facă. Petrișor s-a aplecat ușor, cu lanterna încă aprinsă și și-a apropiat urechea de buzele celui căzut, să audă dacă mai respiră sau nu. Dac-ar mai fi trăit Nea Ion, precis că ar fi făcut și dumnealui același lucru, și ar fi fost tare mândru de el, de feciorul lui. Nu a auzit nici un respirat, și atunci s-a gândit că ar trebui să vadă dacă-i mai bate inima. Dar nu avea cum să faca asta, doar dacă l-ar fi răsucit, pe cel căzut, cu fața în sus. Nu știa de e bine s-o facă, dacă, Doamne ferește, e mort? El a învățat la școală, la orele de dirigenție, cum se acordă primul ajutor unui rănit, și știa că nu are voie să-l miște, în caz că...
Paulina s-a lipit tot mai tare de Petrișor. Se uita fascinată la el și se mira cât e de calm. Începea să-l placă mult pe băiat și se întreba dacă e bine să simtă așa ceva. Ea a împlinit de curând douăzeci de ani, iar el avea doar șaptesprezece, era încă în școală și nu avea nici măcar armata făcută. Cu siguranță că n-ar fi știut ce să facă dacă l-ar fi găsit ea căzut pe Valeruț. S-ar fi speriat și s-ar fi apucat de plâns, sau, mai rău, ar fi fugit de acolo și n-ar fi zis la nimănui ce a văzut.
Petrișor a stins lanterna și s-a dezlipit din îmbrățișarea Paulinei. Trebuia să facă, ceva. Omul căzut avea nevoie de ajutor. Poate era mort, sau poate nu. Era nevoie să cheme Salvarea. Și pentru asta trebuia să dea o fugă la părintele Rodion acasă, că dumnealui avea post telefonic, ca să sune la spital. Dar dacă omul era mort? Atunci trebuia să cheme Miliția și lucrurile s-ar fi complicat. În momentele alea, i-ar fi plăcut să fie Aneta lângă el. Ea știa întotdeauna ce trebuia să facă. De ce Aneta știa atâtea de multe iar el nu? Că la ei în familie, bărbatul musai să știe mai multe decât muierea lui. Ca să nu se întoarne lumea cu fundu-n sus. Că așa-i rânduit de la bunul Dumniezo. Într-un final s-a hotărât, i-a zis Paulinei să-l aștepte acolo, că el dă o fugă până la Părintele Rodion, să sune, să cheme Salvarea, sau poate să-i cheme pe cei de la Miliție.
Paulina s-a speriat, a zis că ea nu rămâne acolo, pe întuneric, singură, cu Valeruț, pentru că i-e frică. Și că se va duce acasă și nu va spune nimănui ce s-a-ntâmplat. L-a întrebat pe Petrișor dacă se vor mai vedea și zilele următoare, dar băiatul nu a mai auzit-o. Era deja cu gândul în altă parte. A luat-o înspre ieșire, fără să se mai uite în urmă. Se grăbea să ajungă la părintele Rodion. Fata s-a oprit, și apoi a făcut câțiva pași înainte, pe bâjbâite, până ce a ieșit în uliță. Chiar dacă era beznă, de acolo știa drumul spre casa Mătușii Anghelina.
După o jumătate de oră, Părintele Rodion și Petrișor au ajuns în spate la Boltă. Aveau cu ei un lămpaș cu petrol ca să-și lumineze drumul. Nu au reușit să sune în oraș, la Salvare, pentru că suna tot timpul ocupat. Era deranjament pe linie. Părintele i-a zis preutesei să mai încerce să sune, că dumnealui se va duce să vadă ce s-a-ntâmplat, că nu mai e timp de pierdut. Imediat ce au făcut câțiva pași, cei doi, s-au oprit. Valeruț nu mai era acolo. Părintele a ridicat lămpașul, să lumineze și împrejur, dar nu a văzut absolut nimic. Era o liniște deplină și întuneric beznă. În locul unde trebuia să fie căzut Valeruț, au văzut doar o baltă de sânge amestecată cu praf și fire de iarbă. Petrișor s-a uitat mirat către Sfinția Sa, părintele, și a ridicat din umeri. Preotul a zâmbit și s-a așezat pe o ridicătură de pământ. S-a scotocit în buzunare și a scos o țigară boțită, fără filtru. A băgat-o în gură, după care a aprins-o ușor, de la flacăra lămpașului. După ce a tras cu nesaț câteva fumuri, l-a pus pe Petrișor să-i mai povestească încă o dată toată tărășenia.
Copilul s-a uitat cu poftă la Părintele Rodion cum trage cu sete din țigară, ar fi vrut și el măcar un fum, dar știa că nu se cade să fumeze dinaintea preotului. Dar dumnealui, dacă e popă, de ce fumează? Are voie? Apoi a început să-i povestească din nou părintelui cum s-au întâmplat lucrurile, mai puțin de întâlnirea cu Paulina. Când preotul l-a întrebat, că, ce căuta el în spate la Boltă la ora aia, Petrișor s-a înroșit din cap până-n picioare. Dacă n-ar fi fost întuneric beznă, cu siguranță că părintele Rodion și-ar fi dat seama că băiatul îi ascunde ceva. După o scurtă ezitare, el i-a răspuns preotului, cu jumătate de gură, că s-a dus în spate la Boltă să se întâlnească cu un prieten. Iar prietenul lui n-a mai venit la întâlnire, și așa l-a găsit pe Valeruț, căzut acolo, în praf.
Părintele trăgea gânditor din țigară și se gândea că Petrișor, mai mult ca sigur, s-a dus în spate la Boltă să se întâlnească cu vreo fată, și i-a fost rușine să-i spună. Când dumnealui era tânăr, înainte să facă școala de popi, a făcut la fel. S-a întâlnit cu fetele pe întuneric și nu a zis la nimeni. A zâmbit, a aruncat mucul de țigară, și i-a zis lui Petrișor: „No hai să vedem ce-i cu Valeruț”. După care a coborât lămpașul să lumineze cărarea, să urmărească încotro duc picurii de sânge.
În seara aia când își căuta câinele, Valeruț era mai agitat ca de obicei. S-a pus în pat, să doarmă, iar animalul era, ca de obicei, la picioarele lui. La un moment dat, câinele a sărit din pat și a țâșnit pe ușă, afară. Omul a stat mai bine de o jumătate de ceas pe întuneric, și dacă a văzut că, câinele nu se mai întoarce, s-a dat jos din pat și s-a dus să-l caute. A luat o haină groasă în spinare și a ieșit afară, în uliță. Bolta era undeva în dreapta lui, și a plecat înspre ea. Parcă ar fi auzit un zgomot ce ar fi venit din spatele Boltei. O fi câinele lui, probabil...
Petrișor și Paulina s-au ascuns amândoi după o tufă de acăț, stăteau aplecați, și încercau să-și țină respirația. După un scurt timp, de după colț s-a ivit o siluetă masivă, cu un mers legănat. Omul a tușit tare, după care a horcăit și a scuipat zgomotos, iar Paulina a simțit că i se face greață și l-a strâns pe Petrișor de mână. S-a apropiat de locul în care erau ei ascunși, a dat la o parte tufele de acăț, dar, din fericire, nu i-a văzut. Era mult prea întuneric. A mormăit ceva, și s-a întors să plece. După ce a făcut câțiva pași, a mai tușit odată zgomotos și a scuipat din nou. În clipa aia, Paulina a scos un suspin, iar Valeruț, cum a auzit-o, a luat-o la fugă, și a început să zbiere. Zbieretele lui se auzeau prea tare în întunericul nopții, iar după scurt timp a început să latre un câine, undeva, la o casă din apropiere.
Cei doi au ieșit din locul unde s-au ascuns și după câteva momente au auzit zbieretele omului, niște pași, o bufnitură și un geamăt surd. Petrișor a strâns-o de mână pe Paulina, și s-a oprit. Avea la el o lanternă mică, de buzunar, cu bateria cam consumată, pe care o foloseau și acasă doar în caz de nevoie. A scos lanterna din buzunar și a aprins-o. În momentele alea nu-i mai era rușine să fie văzut cu Paulina, fie ce-o fi. Fata s-a lipit de el, îi era teamă. Băiatul a îndreptat fasciculul de lumină către locul unde s-a auzit bufnitura, și a văzut un trup mare, întins, cu fața-n jos, într-o baltă de sânge. „Ăsta-i Valeruț!” a șoptit el, șocat. Paulina a rămas nemișcată, nu a scos nici un cuvânt, s-a uitat la trupul mătăhălos întins pe jos, în praf, și nu a știut ce să facă. Petrișor s-a aplecat ușor, cu lanterna încă aprinsă și și-a apropiat urechea de buzele celui căzut, să audă dacă mai respiră sau nu. Dac-ar mai fi trăit Nea Ion, precis că ar fi făcut și dumnealui același lucru, și ar fi fost tare mândru de el, de feciorul lui. Nu a auzit nici un respirat, și atunci s-a gândit că ar trebui să vadă dacă-i mai bate inima. Dar nu avea cum să faca asta, doar dacă l-ar fi răsucit, pe cel căzut, cu fața în sus. Nu știa de e bine s-o facă, dacă, Doamne ferește, e mort? El a învățat la școală, la orele de dirigenție, cum se acordă primul ajutor unui rănit, și știa că nu are voie să-l miște, în caz că...
Paulina s-a lipit tot mai tare de Petrișor. Se uita fascinată la el și se mira cât e de calm. Începea să-l placă mult pe băiat și se întreba dacă e bine să simtă așa ceva. Ea a împlinit de curând douăzeci de ani, iar el avea doar șaptesprezece, era încă în școală și nu avea nici măcar armata făcută. Cu siguranță că n-ar fi știut ce să facă dacă l-ar fi găsit ea căzut pe Valeruț. S-ar fi speriat și s-ar fi apucat de plâns, sau, mai rău, ar fi fugit de acolo și n-ar fi zis la nimănui ce a văzut.
Petrișor a stins lanterna și s-a dezlipit din îmbrățișarea Paulinei. Trebuia să facă, ceva. Omul căzut avea nevoie de ajutor. Poate era mort, sau poate nu. Era nevoie să cheme Salvarea. Și pentru asta trebuia să dea o fugă la părintele Rodion acasă, că dumnealui avea post telefonic, ca să sune la spital. Dar dacă omul era mort? Atunci trebuia să cheme Miliția și lucrurile s-ar fi complicat. În momentele alea, i-ar fi plăcut să fie Aneta lângă el. Ea știa întotdeauna ce trebuia să facă. De ce Aneta știa atâtea de multe iar el nu? Că la ei în familie, bărbatul musai să știe mai multe decât muierea lui. Ca să nu se întoarne lumea cu fundu-n sus. Că așa-i rânduit de la bunul Dumniezo. Într-un final s-a hotărât, i-a zis Paulinei să-l aștepte acolo, că el dă o fugă până la Părintele Rodion, să sune, să cheme Salvarea, sau poate să-i cheme pe cei de la Miliție.
Paulina s-a speriat, a zis că ea nu rămâne acolo, pe întuneric, singură, cu Valeruț, pentru că i-e frică. Și că se va duce acasă și nu va spune nimănui ce s-a-ntâmplat. L-a întrebat pe Petrișor dacă se vor mai vedea și zilele următoare, dar băiatul nu a mai auzit-o. Era deja cu gândul în altă parte. A luat-o înspre ieșire, fără să se mai uite în urmă. Se grăbea să ajungă la părintele Rodion. Fata s-a oprit, și apoi a făcut câțiva pași înainte, pe bâjbâite, până ce a ieșit în uliță. Chiar dacă era beznă, de acolo știa drumul spre casa Mătușii Anghelina.
După o jumătate de oră, Părintele Rodion și Petrișor au ajuns în spate la Boltă. Aveau cu ei un lămpaș cu petrol ca să-și lumineze drumul. Nu au reușit să sune în oraș, la Salvare, pentru că suna tot timpul ocupat. Era deranjament pe linie. Părintele i-a zis preutesei să mai încerce să sune, că dumnealui se va duce să vadă ce s-a-ntâmplat, că nu mai e timp de pierdut. Imediat ce au făcut câțiva pași, cei doi, s-au oprit. Valeruț nu mai era acolo. Părintele a ridicat lămpașul, să lumineze și împrejur, dar nu a văzut absolut nimic. Era o liniște deplină și întuneric beznă. În locul unde trebuia să fie căzut Valeruț, au văzut doar o baltă de sânge amestecată cu praf și fire de iarbă. Petrișor s-a uitat mirat către Sfinția Sa, părintele, și a ridicat din umeri. Preotul a zâmbit și s-a așezat pe o ridicătură de pământ. S-a scotocit în buzunare și a scos o țigară boțită, fără filtru. A băgat-o în gură, după care a aprins-o ușor, de la flacăra lămpașului. După ce a tras cu nesaț câteva fumuri, l-a pus pe Petrișor să-i mai povestească încă o dată toată tărășenia.
Copilul s-a uitat cu poftă la Părintele Rodion cum trage cu sete din țigară, ar fi vrut și el măcar un fum, dar știa că nu se cade să fumeze dinaintea preotului. Dar dumnealui, dacă e popă, de ce fumează? Are voie? Apoi a început să-i povestească din nou părintelui cum s-au întâmplat lucrurile, mai puțin de întâlnirea cu Paulina. Când preotul l-a întrebat, că, ce căuta el în spate la Boltă la ora aia, Petrișor s-a înroșit din cap până-n picioare. Dacă n-ar fi fost întuneric beznă, cu siguranță că părintele Rodion și-ar fi dat seama că băiatul îi ascunde ceva. După o scurtă ezitare, el i-a răspuns preotului, cu jumătate de gură, că s-a dus în spate la Boltă să se întâlnească cu un prieten. Iar prietenul lui n-a mai venit la întâlnire, și așa l-a găsit pe Valeruț, căzut acolo, în praf.
Părintele trăgea gânditor din țigară și se gândea că Petrișor, mai mult ca sigur, s-a dus în spate la Boltă să se întâlnească cu vreo fată, și i-a fost rușine să-i spună. Când dumnealui era tânăr, înainte să facă școala de popi, a făcut la fel. S-a întâlnit cu fetele pe întuneric și nu a zis la nimeni. A zâmbit, a aruncat mucul de țigară, și i-a zis lui Petrișor: „No hai să vedem ce-i cu Valeruț”. După care a coborât lămpașul să lumineze cărarea, să urmărească încotro duc picurii de sânge.
Domşa Lucian
(VA URMA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu