Marcel Vişa: Tata

Pe vremea când se pregătea de moarte
ședea ore în șir în fața sobei,
întorcea cu cârligul jăratecul

Priveam peste umărul lui flăcările iscate în răstimpuri
Creșteau și înghițeau cuvintele pe care voia să le rostească din când în când
În liniștea cu iz de izolare, auzeam, clar, fâșâitul de aripi al păsărilor în zbor,
burta zilei frecându-se de acoperiș, ca a unei balene uriașe, muribunde

În ultima zi, rămas culcat, privea, pierdut, pe fereastră, un nu știu ce interminabil
Am aprins focul în sobă, în locul lui,
iar flăcările se întindeau spre el ca niște păsări bolnave și triste
abandonate
În hol, pisica fătase un frig învelit în cârpe
Un mieunat îndelung răzbătea, stins, la ore fixe, dincolo de real

Se înserase, șindrilele gemeau coapte de umezeală, burlanele picurau
Între mine și el se instalase un perete de abur,
un paravan mâncat de molii pe alocuri
Se luase curentul, firele contorsionate de vânt au cedat
Lumina gălbuie a lămpii juca violent pe fețele noastre împietrite, ca un laser grosolan mânuit de soarta atinsă de parkinson

M-a trimis la culcare mama, într-un târziu:
„odihnește-te, vin și eu”
A sosit însă, înaintea ei, dimineața palidă și rece,
după o noapte lovită de insomnii,
în care ascultasem bârnele trosnind,
șuierul viscolului
Nopțile toate se comprimaseră într-un bulgăr imens de bezne, rostogolindu-se peste membrele fragile, chircite de frică,
ale copilului ascuns în plapumă

Marcel Vişa