Aneta și-a scos sandwich-ul din ghiozdan și a început să muște cu poftă din el, era pauza mare și i s-a făcut foame. Îl căuta din ochi pe Petrișor, nu l-a văzut nicăieri, lipsea din locul unde stătea de obicei, mai mult ca sigur că s-a ascuns cu băieții lui în baie, să fumeze. A chemat-o pe Ligia și au început să se plimbe prin curtea liceului, povestind vrute și nevrute și mâncându-și fiecare ce și-a adus de acasă. Ora următoare aveau română, erau ultimele zile de școală, înaintea vacanței, trebuiau să le încheie mediile, iar Aneta avea o singură notă de 9, în rest doar 10 pe linie, inclusiv la teză. Sanda, bibliotecara liceului, a strigat-o, în pauza trecută, să treacă pe la ea, că a primit multe cărți noi. De când a început liceul, între Aneta și Sanda s-a dezvoltat un soi de camaraderie și un respect reciproc bazat pe dragostea lor pentru cărți, în special pentru autorii români. În ziua aceea, pentru prima dată, la bibliotecă au ajuns cele două volume din „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda, carte pe care Aneta și-o dorea de foarte mult timp. Cu nerăbdarea specifică vârstei, ea s-a gândit să se ceară de la ora de română, cincisprezece, douăzeci de minute ca să meargă la bibliotecă, să ia cele două volume pe care și le-a dorit atât de mult, după care să revină la oră și să se apuce de citit. Acasă nu avea prea mult timp de citit din cauza treburilor, a oilor și a Zamfirei, care nu se putea descurca de una singură. Sanda, bibliotecara, era o domnișoară bătrână, trecută de cincizeci de ani, a cărei principală dragoste erau literatura și poezia. Cândva a vrut să se mărite cu un coleg de facultate, după ce au terminat amândoi studiile iar ea a fost repartizată cu serviciul în oraș. A tras niște sfori prin cineva de la partid, de la Județeană, ca și el, logodnicul ei, să primească repartiție acolo, în același oraș, doar că totul se va întâmpla după o lună de zile, timp în care Sanda trebuia să se descurce singură. După ce a trecut acea lună, logodnicul Sandei nu a mai venit niciodată în oraș. În urmă cu o săptămână, el și cu alți prieteni de-ai lui au participat într-o expediție în Munții Retezat, iar în timpul unei traversări printr-un loc extrem de îngust, el s-a dezechilibrat și a căzut într-o râpă, de unde a putut fi scos doar câteva ore mai târziu. A murit în drum spre spital, din cauza unei hemoragii urâte care i-a fost fatală. De atunci Sanda și-a promis să nu se mai mărite niciodată și să n-o mai intereseze alt bărbat în afară de el, fostul ei logodnic. În timpul liber, Sanda participa la întruniri și cenacluri literare laolaltă cu alți scriitori și poeți și scria în secret un roman de dragoste despre care nu știa decât ea și Aneta. Uneori mai scria și versuri, câteva poeme de-ale ei au fost publicate, de-a lungul timpului, în revistele de specialitate. Într-una din dup-amieze a invitat-o pe Aneta la un cenaclu la care ea lua parte de câțiva ani, iar fata a fost deosebit de încântată și a acceptat fără să stea pe gânduri, era prima întrunire literară la care urma să participe. De-a lungul anilor, bibliotecara a mai dus și alți elevi la acel cenaclu, în școală i se spunea Domnișoara Sanda, pentru că nu s-a căsătorit niciodată, deși a fost curtată de mulți bărbați, inclusiv de alți profesori, unii dintre ei colegi cu ea, la liceu. Odată, într-un an era să-și încalce jurământul, fiind cât pe ce să aibă o aventură chiar cu profesorul de sport, cu Bursucul, căruia i s-a dus vestea că e un afemeiat chiar dacă era însurat. Nici ea nu-și mai amintea clar cum s-au derulat lucrurile, ținea minte doar că în ziua aceea a fost invitată acasă la un alt coleg de-al lor, era ziua lui de naștere, și a băut un deget de lichior, nu mai mult, după care proful de sport, Arsene zis Bursucul, s-a tot învârtit pe lângă ea și a invitat-o la dans iar ea a acceptat. Au dansat după care el a insistat să mai bea un păhărel, și încă unul, și ea a râs și s-a simțit atât de bine în prezența lui, mai ales că știa atâtea bancuri și îi amuza pe toți cu replicile lui haioase. Aproape de dimineață s-a trezit acasă, în apartamentul ei, cu profesorul de sport care a început să o sărute frenetic și să o dezbrace cu mâinile lui, moment în care, Sanda, ca și ieșită din transă, a țipat la el și l-a întrebat ce caută acolo, după care a început să se smucească și să-l lovească cu mâinile, iar Bursucul, speriat, a ieșit pe ușă și a fugit pe scări în jos. Noroc că povestea asta nu s-a aflat mai departe și că profesorul de sport a știut să fie discret și să nu se laude, cum fac toți bărbații, fie ei însurați sau nu.
În ziua aceea Aneta nu s-a mai dus acasă, cu cursa de dup-amiaza, a rămas în bibliotecă, cu Domnișoara Sanda, să-și pregătească câteva notițe despre ultimile ei lecturi, mai ales despre Marin Preda, autorul ei preferat. Era destul de emoționată, nu știa cum va fi, bibliotecara i-a povestit că fiecare participant la cenaclu citea câte ceva din creațiile proprii iar ceilalți îl ascultau, își luau notițe și apoi discutau pe marginea fiecărui text în parte. Sanda și-a selectat câteva poeme pe care să le recite, asta era principala ei preocupare la acele întruniri, plus că de fiecare dată pregătea un termos cu o cafea dintr-aia bună, braziliană, primită de la un unchi de-al ei care era inspector la Centrocoop. S-a gândit să facă și niște prăjiturele simple, cu dulceață de vișine, erau preferatele ei, și în mod sigur că i-ar fi plăcut și Anetei. Întrunirea avea loc la Casa de Cultură din oraș, într-o încăpere din spatele sălii de spectacole, iar președintele de acolo era și directorul cenaclului.
Imediat ce au ajuns la Casa de Cultură și au intrat în clădire, directorul le-a ieșit în întâmpinare, cu zâmbetul pe buze și le-a poftit înăuntru. Visarion Tândală, pe numele lui de poet, era un individ mic de statură, bondoc, cu burtă, o mustață stufoasă și un păr creț pe care-l purta întotdeauna peste urechi. Nu era însurat, și îi făcea curte Sandei de multă vreme, însă bibliotecara era insensibilă la avansurile omulețului, mai ales că acestea erau întotdeauna însoțite de câte o poezioară pe care Visarion i-o recita cu foarte mult aplomb și dăruire. El avea peste cincizeci de ani și locuia cu părinții lui, în cartierul muncitoresc al orașului, într-un apartament de bloc îngust cu două camere mici și strâmte. După cum îi era obiceiul, Visarion avea o sticlă de vin sub masă, din care lua câte o înghițitură de fiecare dată când se apleca să-și lege șireturile de la pantofi sau se făcea că-și scapă creionul pe jos . Pe lângă Aneta și Sanda, la cenaclu mai participau încă vreo șapte persoane: Dinu, un scriitor în vârstă trecut de șaizeci de ani, Marieta, o poetă care a reușit să publice două volume, Cătălin, un elev de liceu din orașul învecinat, precum și alții cărora le plăceu literatura și care scriau și ei dar le era rușine s-o recunoască. Visarion, în calitatea lui de președinte, stabilea cine anume-și citea lucrările, și dup-aceea le dădea voie fiecăruia să comenteze și să vină cu argumente. În acea dup-amiază a început chiar el, cu un poem de dragoste destul de lung care a început să-i plictisească pe ceilalți, mai ales că recita cu foarte mult patos, și în timp ce-o făcea, gesticula în continuu cu mâna stângă, iar din gură-i ieșeau nenumărați stropi de salivă. După ce a terminat de recitat, s-a oprit să aștepte laude din partea celorlați, numai că fiecare se foia pe scaunul lui și ținea ochii în pământ. Mai puțin Aneta, ea părea încântată de ceea ce a auzit, și-a luat în continuu notițe într-un caiet dictando. Visarion, după ce s-a aplecat sub birou și a luat o dușcă zdravănă din sticla cu vin, a fixat-o cu privirea pe fată și a rugat-o să citeacă cu voce tare ceea ce și-a notat. Ea s-a ridicat timidă-n picioare, s-a uitat spre Domnișoara Sanda, bibliotecara, care i-a făcut un semn discret din cap, și a început să-și citească notițele. În timp ce Aneta citea, Cătălin, care a împlinit deja optsprezece ani și care urma să dea bacalaureatul, s-a uitat la ea și a zâmbit, a ascultat-o până a terminat de vorbit, după care s-a ridicat în picioare și a aplaudat-o. Fata s-a înroșit și i-a mulțumit din priviri, iar Visarion, după ce a mai luat două guri discrete de vin din sticla ce o ținea sub birou, s-a ridicat, l-a întrerupt pe Cătălin și a început să recite un poem din memorie, însă se poticnea, nu-și mai amintea unele versuri, iar Sanda, bibliotecara a vrut să zică și ea ceva, însă poetul n-a lăsat-o. A continuat să recite, timp în care s-a deplasat de la locul lui și a ajuns lângă femeie. I-a luat mâna ei micuță în palma lui aspră, și a început să i-o sărute, fără să se oprească, până ce Sanda, scârbită, a încercat de multe ori să-și tragă mâna dintr-a lui. Marieta, poeta s-a uitat la el și s-a ridicat în picioare, și a început să declare că dumnealui, tovarășul Visarion nu e un cadru de nădejde al cenaclului literar din cauză că bea vin de fiecare dată când se întrunesc, motiv pentru care cei din încăpere au început să vocifereze și să vorbească toți laolaltă. Până când Visarion, după ce a mai luat o gură sănătoasă de vin, a strigat, cu vocea lui pițigăiată: “Dragi tovarăși, vă rog să păstrați liniștea!” Dinu, scriitorul, s-a apucat de râs, iar Cătălin, s-a ridicat de la locul lui și s-a dus lângă Aneta. I-a întins mâna și s-a prezentat politicos, iar fata i-a zâmbit și s-a prezentat și ea. Profitând de gălăgia din sală, băiatul a început să-i povestească cât de mult îi place să citească orice-i pică-n mână, că tatăl lui e inginer la uzină, mama lui e economistă, la ei în casă există o bibliotecă mare și se cumpără cărți în permanență. Aneta, l-a ascultat, fascinată, și nu l-a întrerupt, până când băiatul a început să povestească despre cât de mult îi place Marin Preda. Abia atunci i-a mărturisit lui Cătălin că s-a apucat de citit „Cel mai iubit dintre pământeni”, după care a început să-i vorbească cu entuziasm despre carte. Între timp Sanda, bibliotecara și ceialți au ieșit afară, să fumeze iar în încăpere au rămas doar cei doi, Aneta și Cătălin. După ce a asultat-o, băiatul i-a propus să se mai întâlnească, ba chiar mai mult decât atât, s-o invite la el acasă și să-i arate biblioteca. După ce au revenit de la țigară, Sanda i-a servit pe fiecare cu cafea și cu vestitele ei prăjiturele cu vișine, iar Visarion, destul de amețit a început să le înfulece de unul singur, până când Marieta, poeta, i-a luat platoul de sub nas și a început să-i servească și pe ceilalți. Cătălin a luat două prăjiturele și una i-a dat-o Anetei, iar fata i-a zâmbit și i-a mulțumit. După ce s-a terminat cenaclul, au ieșit afară-n curtea Casei de Cultură, iar Visarion se învârtea pe lângă bibliotecară, la un moment dat a vrut s-o ia în brațe, iar femeia, simțindu-i respirația mirosind a vin și a usturoi, s-a dat la o parte, scârbită și s-a grăbit spre ieșire, zicând că trebuie să-i vină un elev la meditații.Cătălin s-a oferit să stea cu Aneta până la cursa de seară, și a invitat-o la o plimbare prin parcul orașului.
Era o seară plăcută de iunie, nu era nici cald, nici rece, iar Aneta mai avea aproape trei ore până la cursă, și se simțea bine în compania lui Cătălin, era primul băiat cu care a acceptat să iasă să se plimbe prin parc, și cu care putea să povestească despre principala ei pasiune, cărțile. El era un băiat înalt, subțirel, cu părul șaten închis, ochi albaștri, cu un zâmbet șăgalnic în colțul gurii, iar atunci când vorbea o făcea foarte degajat, cuvintele-i veneau natural încât credeai că este un erudit și nu un licean care urmează să dea bacalaureatul. După ce au făcut câțiva pași și Cătălin îi povestea fascinat despre cum l-a descoperit el în copilărie pe Jules Verne, s-a auzit o voce din spate: „Bună Cătălin!” O fetișcană brunetă, înăltuță, s-a apropiat de el, și când a văzut-o pe Aneta, s-a oprit, s-a uitat la ea, cum face orice femeie, măsurând-o din cap până-n picioare, după care l-a întrebat: „Cine e prietena ta? Mi-o prezinți și mie?” Aneta nu a mai așteptat să facă băiatul prezentările și a întins mâna, zâmbind: „Bună! Eu sunt Aneta. Tu cine ești?” Manuela a fost colegă de clasă cu Cătălin, fiindu-i colegă de bancă în clasele a IX-a și a X-a, dar între timp s-a mutat la un liceu dintr-un alt oraș, mai îndepărtat, de unde venea acasă o dată la săptămână. S-au așezat pe o bancă, unul lângă celălalt, iar Manuela s-a pus lângă ei și a început să-i pună întrebări lui Cătălin, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de multă vreme. Băiatul îi răspundea, politicos, iar Aneta se uita mirată la ei, până când, plictisită, s-a ridicat în picioare și s-a hotărât să plece. După ce a făcut câțiva pași, Cătălin a strigat-o, a alergat după ea, a prins-o de mână, iar Aneta, spre surprinderea ei, s-a oprit, și s-a uitat direct în ochii lui. De obicei nu i-ar fi permis nici unui băiat să o prindă de mână, însă Cătălin avea o mână caldă și o strânsoare fermă care-i dădea un sentiment de liniște și o siguranță. „Aneta, îmi cer mii de scuze”, a zis el cu vocea lui caldă și hotărâtă, „însă nu am mai văzut-o de mult timp pe Manuela și avea atâtea să mă-ntrebe...” Fata a zâmbit și s-a oprit, iar băiatul a răsuflat ușurat și au continuat să pășească împreună, până ce au ajuns aproape de capătul aleii. Acolo era o terasă mare, destul de plină la acea oră, dinspre care venea un miros de bere stătută și de mititei pe grătar. Un ospătar, îmbrăcat în pantaloni negri, de stofă, cămașă albă și vestă neagră fără mâneci deasupra, rostogolea un butoi de bere spre un IMS de culoare verde închis, parcat câțiva zeci de metri mai încolo. Din mașină a ieșit un om mai mic de statură, cu burtă și cu o mustață stufoasă, care a scuipat zgomotos printre dinți, și-a aprins o țigară și a început să strige la ospătar. Probabil că se cunoșteau, pentru că ospătarul continua să rostogolească butoiul de bere și să nu scoată nici un cuvânt, iar celălalt îi spunea: “Bă Fane, nu fii atâta de prost, fă cum îț zâc io ș-o să șie bine!” Imediat ce a ajuns în dreptul IMS-ului, Fane, ospătarul, a lăsat butoiul acolo, sprijinit de una dintre roți, după care și-a îndreptat spatele, și-a șters transpirația de pe frunte cu mâneca de la cămașă, și s-a uitat către celălalt, zicându-i pe un ton zeflemitor: “No, gata Șefu’? Ai terminat?” Aneta și Cătălin tocmai treceau pe acolo, iar Fane, ospătarul, a început să se uite lasciv după ea, să fluiere admirativ și să facă cu mâna gesturi obscene, motiv pentru care Șefu’ a pufnit în râs. Cătălin, care era în apropiere, a simțit o furie care crește-n el, cum i se dilată pupilele și, după ce s-a îndepărtat câțiva pași de Aneta, l-a strigat pe Fane, ospătarul, și l-a rugat politicos să-i ceară scuze fetei pentru ceea ce a făcut. Atunci ospătarul s-a oprit și s-a uitat mirat spre curajosul băiat care a îndrăznit să-l ia la rost, acolo, în parc, de față cu alți trecători și cu mușterii de pe terasă. Aneta s-a apropiat de Cătălin, l-a prins de mână și l-a rugat insistent să plece de acolo, însă băiatul a refuzat, i-a spus că n-o să plece până ce ospătarul nu-și va cere scuze. Omul de lângă IMS, s-a scobit plictisit între dinți, a mai scuipat odată înciudat, și a continuat să râdă, strigând către ospătar: “Ce dracu’ bă, Fane, o ajuns să te facă un mucos?” În acel moment, Aneta s-a întors către șofer și a pornit hotărâtă spre el. Omul a privit-o zeflemitor, a dat din mână a lehamite, și a vrut să se întoarcă cu spatele, însă, cum a ajuns în dreptul lui, Aneta i-a întins mâna și s-a prezentat, zâmbind: „Bună! Eu sunt Aneta! Dumneavoastră cine sunteți?” Șefu’, încurcat, nu a știut ce să facă, s-a uitat spre fată, după care spre ospătar, și, văzând că nimeni nu-i spune absolut nimic, a lăsat privirea în pământ, s-a întors cu spatele, s-a urcat în mașină și a trântit zgomotos portiera. Atunci Fane, ospătarul s-a apropiat de Cătălin și a pufnit în râs, după care i-a zis: „Da’ tu cine ești, bă, să mă pui să-mi cer scuze?” În momentul acela Cătălin a vrut să-i răspundă politicos la întrebare, însă palma ospătarului a venit, puternică și răsunătoare, direct peste obrazul lui stâng. Băiatul s-a clătinat pe picioare și s-a uitat mirat la ospătarul care râdea cu poftă și care a scos o țigară boțită din buzunar și a băgat-o-n gură. Atunci Cătălin a simțit din nou acea furie care crește în el, mult mai puternică, și s-a uitat la Aneta, după care s-a dat un pas înapoi, și-a luat avânt și cu toată forța lui, l-a izbit pe Fane cu capul în piept. Ospătarul a icnit scurt, i-a căzut țigara din gură și a scos un sunet de mirare și de groază în același timp, după care a simțit că nu mai are aer. Și-a dus mâinile la spate, căutând să se sprijine de ceva, și cum nu a găsit nimic, s-a prăbușit, zgomotos, în fund. Atunci Aneta a venit repede lângă Cătălin, l-a luat din nou de mână, și i-a zis doar atât: „Hai să fugim!” Au luat-o amândoi la fugă înspre o alee mai întunecată a parcului, iar în urma lor, ospătarul, s-a ridicat în picioare, s-a scuturat de praf și a început să-i înjure și să le strige că lucrurile nu vor rămâne așa, că-i va prinde el și-i va bate bine pe amândoi de o să-i bage-n spital... După un timp cei doi s-au oprit și au început să râdă cu poftă, iar Cătălin a invitat-o pe Aneta să ia loc pe o bancă. Fata a zâmbit din nou și s-a uitat mirată spre băiat, începea să-l placă, să-i admire curajul, curaj pe care și-l amintea că l-a mai văzut la ticul ei, la Nea Ion, atunci când ea era mică și... A lăsat ochii-n pământ, s-a lăsat pradă amintirilor, parcă-l vedea aievea pe Nea Ion acolo, dinaintea ei, povestindu-i cu vocea lui molcomă și hodorogită, iar sărutul lui Cătălin a luat-o prin surprindere. Era cu ochii închiși, iar buzele băiatului parcă aveau gust de struguri copți și respirația lui mirosea a toamnă caldă și târzie. A oftat ușor, exact așa și-a imaginat primul sărut, încă de când era în clasele primare și a început să citească basme despre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși. Ar fi vrut să deschidă ochii, însă o voce din interiorul ei parcă-i spunea să n-o facă, să trăiască acel sărut ca și cum ar fi fost ultimul, iar fiorul care a învăluit-o imediat după, a fost cel mai frumos lucru pe care l-a simțit vreodată. Cătălin a privit-o cu mult drag, s-a uitat fix în ochii fetei și s-a minunat cât sunt de frumoși, simțea că ar fi putut să le compună, pe loc, un poem care să nu se termine niciodată, însă, din reflex s-a uitat la ceasul de pe mână și a realizat că trebuie să plece spre autogară, să prindă autobuzul. S-au ridicat amândoi în picioare, parcă rușinați, fără să se uite unul la celălalt, iar după o scurtă ezitare, Cătălin a prins-o ferm de mână și au pornit spre celălalt capăt al parcului.
În ziua aceea Aneta nu s-a mai dus acasă, cu cursa de dup-amiaza, a rămas în bibliotecă, cu Domnișoara Sanda, să-și pregătească câteva notițe despre ultimile ei lecturi, mai ales despre Marin Preda, autorul ei preferat. Era destul de emoționată, nu știa cum va fi, bibliotecara i-a povestit că fiecare participant la cenaclu citea câte ceva din creațiile proprii iar ceilalți îl ascultau, își luau notițe și apoi discutau pe marginea fiecărui text în parte. Sanda și-a selectat câteva poeme pe care să le recite, asta era principala ei preocupare la acele întruniri, plus că de fiecare dată pregătea un termos cu o cafea dintr-aia bună, braziliană, primită de la un unchi de-al ei care era inspector la Centrocoop. S-a gândit să facă și niște prăjiturele simple, cu dulceață de vișine, erau preferatele ei, și în mod sigur că i-ar fi plăcut și Anetei. Întrunirea avea loc la Casa de Cultură din oraș, într-o încăpere din spatele sălii de spectacole, iar președintele de acolo era și directorul cenaclului.
Imediat ce au ajuns la Casa de Cultură și au intrat în clădire, directorul le-a ieșit în întâmpinare, cu zâmbetul pe buze și le-a poftit înăuntru. Visarion Tândală, pe numele lui de poet, era un individ mic de statură, bondoc, cu burtă, o mustață stufoasă și un păr creț pe care-l purta întotdeauna peste urechi. Nu era însurat, și îi făcea curte Sandei de multă vreme, însă bibliotecara era insensibilă la avansurile omulețului, mai ales că acestea erau întotdeauna însoțite de câte o poezioară pe care Visarion i-o recita cu foarte mult aplomb și dăruire. El avea peste cincizeci de ani și locuia cu părinții lui, în cartierul muncitoresc al orașului, într-un apartament de bloc îngust cu două camere mici și strâmte. După cum îi era obiceiul, Visarion avea o sticlă de vin sub masă, din care lua câte o înghițitură de fiecare dată când se apleca să-și lege șireturile de la pantofi sau se făcea că-și scapă creionul pe jos . Pe lângă Aneta și Sanda, la cenaclu mai participau încă vreo șapte persoane: Dinu, un scriitor în vârstă trecut de șaizeci de ani, Marieta, o poetă care a reușit să publice două volume, Cătălin, un elev de liceu din orașul învecinat, precum și alții cărora le plăceu literatura și care scriau și ei dar le era rușine s-o recunoască. Visarion, în calitatea lui de președinte, stabilea cine anume-și citea lucrările, și dup-aceea le dădea voie fiecăruia să comenteze și să vină cu argumente. În acea dup-amiază a început chiar el, cu un poem de dragoste destul de lung care a început să-i plictisească pe ceilalți, mai ales că recita cu foarte mult patos, și în timp ce-o făcea, gesticula în continuu cu mâna stângă, iar din gură-i ieșeau nenumărați stropi de salivă. După ce a terminat de recitat, s-a oprit să aștepte laude din partea celorlați, numai că fiecare se foia pe scaunul lui și ținea ochii în pământ. Mai puțin Aneta, ea părea încântată de ceea ce a auzit, și-a luat în continuu notițe într-un caiet dictando. Visarion, după ce s-a aplecat sub birou și a luat o dușcă zdravănă din sticla cu vin, a fixat-o cu privirea pe fată și a rugat-o să citeacă cu voce tare ceea ce și-a notat. Ea s-a ridicat timidă-n picioare, s-a uitat spre Domnișoara Sanda, bibliotecara, care i-a făcut un semn discret din cap, și a început să-și citească notițele. În timp ce Aneta citea, Cătălin, care a împlinit deja optsprezece ani și care urma să dea bacalaureatul, s-a uitat la ea și a zâmbit, a ascultat-o până a terminat de vorbit, după care s-a ridicat în picioare și a aplaudat-o. Fata s-a înroșit și i-a mulțumit din priviri, iar Visarion, după ce a mai luat două guri discrete de vin din sticla ce o ținea sub birou, s-a ridicat, l-a întrerupt pe Cătălin și a început să recite un poem din memorie, însă se poticnea, nu-și mai amintea unele versuri, iar Sanda, bibliotecara a vrut să zică și ea ceva, însă poetul n-a lăsat-o. A continuat să recite, timp în care s-a deplasat de la locul lui și a ajuns lângă femeie. I-a luat mâna ei micuță în palma lui aspră, și a început să i-o sărute, fără să se oprească, până ce Sanda, scârbită, a încercat de multe ori să-și tragă mâna dintr-a lui. Marieta, poeta s-a uitat la el și s-a ridicat în picioare, și a început să declare că dumnealui, tovarășul Visarion nu e un cadru de nădejde al cenaclului literar din cauză că bea vin de fiecare dată când se întrunesc, motiv pentru care cei din încăpere au început să vocifereze și să vorbească toți laolaltă. Până când Visarion, după ce a mai luat o gură sănătoasă de vin, a strigat, cu vocea lui pițigăiată: “Dragi tovarăși, vă rog să păstrați liniștea!” Dinu, scriitorul, s-a apucat de râs, iar Cătălin, s-a ridicat de la locul lui și s-a dus lângă Aneta. I-a întins mâna și s-a prezentat politicos, iar fata i-a zâmbit și s-a prezentat și ea. Profitând de gălăgia din sală, băiatul a început să-i povestească cât de mult îi place să citească orice-i pică-n mână, că tatăl lui e inginer la uzină, mama lui e economistă, la ei în casă există o bibliotecă mare și se cumpără cărți în permanență. Aneta, l-a ascultat, fascinată, și nu l-a întrerupt, până când băiatul a început să povestească despre cât de mult îi place Marin Preda. Abia atunci i-a mărturisit lui Cătălin că s-a apucat de citit „Cel mai iubit dintre pământeni”, după care a început să-i vorbească cu entuziasm despre carte. Între timp Sanda, bibliotecara și ceialți au ieșit afară, să fumeze iar în încăpere au rămas doar cei doi, Aneta și Cătălin. După ce a asultat-o, băiatul i-a propus să se mai întâlnească, ba chiar mai mult decât atât, s-o invite la el acasă și să-i arate biblioteca. După ce au revenit de la țigară, Sanda i-a servit pe fiecare cu cafea și cu vestitele ei prăjiturele cu vișine, iar Visarion, destul de amețit a început să le înfulece de unul singur, până când Marieta, poeta, i-a luat platoul de sub nas și a început să-i servească și pe ceilalți. Cătălin a luat două prăjiturele și una i-a dat-o Anetei, iar fata i-a zâmbit și i-a mulțumit. După ce s-a terminat cenaclul, au ieșit afară-n curtea Casei de Cultură, iar Visarion se învârtea pe lângă bibliotecară, la un moment dat a vrut s-o ia în brațe, iar femeia, simțindu-i respirația mirosind a vin și a usturoi, s-a dat la o parte, scârbită și s-a grăbit spre ieșire, zicând că trebuie să-i vină un elev la meditații.Cătălin s-a oferit să stea cu Aneta până la cursa de seară, și a invitat-o la o plimbare prin parcul orașului.
Era o seară plăcută de iunie, nu era nici cald, nici rece, iar Aneta mai avea aproape trei ore până la cursă, și se simțea bine în compania lui Cătălin, era primul băiat cu care a acceptat să iasă să se plimbe prin parc, și cu care putea să povestească despre principala ei pasiune, cărțile. El era un băiat înalt, subțirel, cu părul șaten închis, ochi albaștri, cu un zâmbet șăgalnic în colțul gurii, iar atunci când vorbea o făcea foarte degajat, cuvintele-i veneau natural încât credeai că este un erudit și nu un licean care urmează să dea bacalaureatul. După ce au făcut câțiva pași și Cătălin îi povestea fascinat despre cum l-a descoperit el în copilărie pe Jules Verne, s-a auzit o voce din spate: „Bună Cătălin!” O fetișcană brunetă, înăltuță, s-a apropiat de el, și când a văzut-o pe Aneta, s-a oprit, s-a uitat la ea, cum face orice femeie, măsurând-o din cap până-n picioare, după care l-a întrebat: „Cine e prietena ta? Mi-o prezinți și mie?” Aneta nu a mai așteptat să facă băiatul prezentările și a întins mâna, zâmbind: „Bună! Eu sunt Aneta. Tu cine ești?” Manuela a fost colegă de clasă cu Cătălin, fiindu-i colegă de bancă în clasele a IX-a și a X-a, dar între timp s-a mutat la un liceu dintr-un alt oraș, mai îndepărtat, de unde venea acasă o dată la săptămână. S-au așezat pe o bancă, unul lângă celălalt, iar Manuela s-a pus lângă ei și a început să-i pună întrebări lui Cătălin, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de multă vreme. Băiatul îi răspundea, politicos, iar Aneta se uita mirată la ei, până când, plictisită, s-a ridicat în picioare și s-a hotărât să plece. După ce a făcut câțiva pași, Cătălin a strigat-o, a alergat după ea, a prins-o de mână, iar Aneta, spre surprinderea ei, s-a oprit, și s-a uitat direct în ochii lui. De obicei nu i-ar fi permis nici unui băiat să o prindă de mână, însă Cătălin avea o mână caldă și o strânsoare fermă care-i dădea un sentiment de liniște și o siguranță. „Aneta, îmi cer mii de scuze”, a zis el cu vocea lui caldă și hotărâtă, „însă nu am mai văzut-o de mult timp pe Manuela și avea atâtea să mă-ntrebe...” Fata a zâmbit și s-a oprit, iar băiatul a răsuflat ușurat și au continuat să pășească împreună, până ce au ajuns aproape de capătul aleii. Acolo era o terasă mare, destul de plină la acea oră, dinspre care venea un miros de bere stătută și de mititei pe grătar. Un ospătar, îmbrăcat în pantaloni negri, de stofă, cămașă albă și vestă neagră fără mâneci deasupra, rostogolea un butoi de bere spre un IMS de culoare verde închis, parcat câțiva zeci de metri mai încolo. Din mașină a ieșit un om mai mic de statură, cu burtă și cu o mustață stufoasă, care a scuipat zgomotos printre dinți, și-a aprins o țigară și a început să strige la ospătar. Probabil că se cunoșteau, pentru că ospătarul continua să rostogolească butoiul de bere și să nu scoată nici un cuvânt, iar celălalt îi spunea: “Bă Fane, nu fii atâta de prost, fă cum îț zâc io ș-o să șie bine!” Imediat ce a ajuns în dreptul IMS-ului, Fane, ospătarul, a lăsat butoiul acolo, sprijinit de una dintre roți, după care și-a îndreptat spatele, și-a șters transpirația de pe frunte cu mâneca de la cămașă, și s-a uitat către celălalt, zicându-i pe un ton zeflemitor: “No, gata Șefu’? Ai terminat?” Aneta și Cătălin tocmai treceau pe acolo, iar Fane, ospătarul, a început să se uite lasciv după ea, să fluiere admirativ și să facă cu mâna gesturi obscene, motiv pentru care Șefu’ a pufnit în râs. Cătălin, care era în apropiere, a simțit o furie care crește-n el, cum i se dilată pupilele și, după ce s-a îndepărtat câțiva pași de Aneta, l-a strigat pe Fane, ospătarul, și l-a rugat politicos să-i ceară scuze fetei pentru ceea ce a făcut. Atunci ospătarul s-a oprit și s-a uitat mirat spre curajosul băiat care a îndrăznit să-l ia la rost, acolo, în parc, de față cu alți trecători și cu mușterii de pe terasă. Aneta s-a apropiat de Cătălin, l-a prins de mână și l-a rugat insistent să plece de acolo, însă băiatul a refuzat, i-a spus că n-o să plece până ce ospătarul nu-și va cere scuze. Omul de lângă IMS, s-a scobit plictisit între dinți, a mai scuipat odată înciudat, și a continuat să râdă, strigând către ospătar: “Ce dracu’ bă, Fane, o ajuns să te facă un mucos?” În acel moment, Aneta s-a întors către șofer și a pornit hotărâtă spre el. Omul a privit-o zeflemitor, a dat din mână a lehamite, și a vrut să se întoarcă cu spatele, însă, cum a ajuns în dreptul lui, Aneta i-a întins mâna și s-a prezentat, zâmbind: „Bună! Eu sunt Aneta! Dumneavoastră cine sunteți?” Șefu’, încurcat, nu a știut ce să facă, s-a uitat spre fată, după care spre ospătar, și, văzând că nimeni nu-i spune absolut nimic, a lăsat privirea în pământ, s-a întors cu spatele, s-a urcat în mașină și a trântit zgomotos portiera. Atunci Fane, ospătarul s-a apropiat de Cătălin și a pufnit în râs, după care i-a zis: „Da’ tu cine ești, bă, să mă pui să-mi cer scuze?” În momentul acela Cătălin a vrut să-i răspundă politicos la întrebare, însă palma ospătarului a venit, puternică și răsunătoare, direct peste obrazul lui stâng. Băiatul s-a clătinat pe picioare și s-a uitat mirat la ospătarul care râdea cu poftă și care a scos o țigară boțită din buzunar și a băgat-o-n gură. Atunci Cătălin a simțit din nou acea furie care crește în el, mult mai puternică, și s-a uitat la Aneta, după care s-a dat un pas înapoi, și-a luat avânt și cu toată forța lui, l-a izbit pe Fane cu capul în piept. Ospătarul a icnit scurt, i-a căzut țigara din gură și a scos un sunet de mirare și de groază în același timp, după care a simțit că nu mai are aer. Și-a dus mâinile la spate, căutând să se sprijine de ceva, și cum nu a găsit nimic, s-a prăbușit, zgomotos, în fund. Atunci Aneta a venit repede lângă Cătălin, l-a luat din nou de mână, și i-a zis doar atât: „Hai să fugim!” Au luat-o amândoi la fugă înspre o alee mai întunecată a parcului, iar în urma lor, ospătarul, s-a ridicat în picioare, s-a scuturat de praf și a început să-i înjure și să le strige că lucrurile nu vor rămâne așa, că-i va prinde el și-i va bate bine pe amândoi de o să-i bage-n spital... După un timp cei doi s-au oprit și au început să râdă cu poftă, iar Cătălin a invitat-o pe Aneta să ia loc pe o bancă. Fata a zâmbit din nou și s-a uitat mirată spre băiat, începea să-l placă, să-i admire curajul, curaj pe care și-l amintea că l-a mai văzut la ticul ei, la Nea Ion, atunci când ea era mică și... A lăsat ochii-n pământ, s-a lăsat pradă amintirilor, parcă-l vedea aievea pe Nea Ion acolo, dinaintea ei, povestindu-i cu vocea lui molcomă și hodorogită, iar sărutul lui Cătălin a luat-o prin surprindere. Era cu ochii închiși, iar buzele băiatului parcă aveau gust de struguri copți și respirația lui mirosea a toamnă caldă și târzie. A oftat ușor, exact așa și-a imaginat primul sărut, încă de când era în clasele primare și a început să citească basme despre Ilene Cosânzene și Feți Frumoși. Ar fi vrut să deschidă ochii, însă o voce din interiorul ei parcă-i spunea să n-o facă, să trăiască acel sărut ca și cum ar fi fost ultimul, iar fiorul care a învăluit-o imediat după, a fost cel mai frumos lucru pe care l-a simțit vreodată. Cătălin a privit-o cu mult drag, s-a uitat fix în ochii fetei și s-a minunat cât sunt de frumoși, simțea că ar fi putut să le compună, pe loc, un poem care să nu se termine niciodată, însă, din reflex s-a uitat la ceasul de pe mână și a realizat că trebuie să plece spre autogară, să prindă autobuzul. S-au ridicat amândoi în picioare, parcă rușinați, fără să se uite unul la celălalt, iar după o scurtă ezitare, Cătălin a prins-o ferm de mână și au pornit spre celălalt capăt al parcului.
(VA URMA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu