Pe vremea aceea, în mintea mea, până şi auzul ştia să adoarmă pe o pernă de şoapte. De fiecare dată îmi luam câte o vacanţă noaptea pe lună plină, puteam sta de vorbă mai de aproape cu fiecare nor, aşa, ştrengăreşte, atârnându-mi picioarele prin câte o fereastră de trezire. Abia luasem primele lecţii despre iubire.
Ajunsesem să-mi cuget fiecare gest ca pe o mişcare trebuincioasă vorbirii, prin înnobilarea cuvintelor cu mişcările trupul meu. Şi asta învăţasem în special de la fetele de care mă simţeam atras. De la poezia unduirii lor, de la legănarea mersului Silviei, Nicoletei, sau a întregului trup al lui Moţ.
Copilăria era destul de aproape, ieşisem din raiul ei închis în triunghiul: casă, şcoală, stradă, dar apusul ei încă mă mai urmărea cu ochiul acela înroşit de o mulţime de reproşuri. Pentru că nu mai doream să mai fiu cel ce fusesem, voiam să intru într-o altă lume, în cea magică, tentantă, a libertăţii totale, a dragostei nestăpânite, a adolescenţei.
Începusem să fiu băgat în seamă, la şcoală mi se jucase o piesă de teatru în versuri, recitam la sebări poeziile proprii, la orele de română profesoara îmi citea în faţa clasei lucrările.
Ce mai, devenisem cineva!
Apoi am trecut printre prea multe zile și ani ca printre copacii unei păduri seculare.O pădure cu multe cărări înșelătoare. Și din care nu cred că mai doresc să ies cândva la lumină. M-am obișnuit cu strălucirea întunericului ei. În jurul meu oamenii
au numit-o viață. Eu nu i-am dat niciun nume. Poate doar numele meu. Ca să mă recunosc în ea. Altfel aș fi disperat că m-am rătăcit într-o beznă. A speranței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu