Radu-Andrei Popa: zbor

din sunetele păgubite de sens
îmi fac sălaș în palmele tale
aveam pe cer o constelație stinsă și uitată de lume
căutam între riduri ultima licărire de dor
peste vârful ăsta de munte
lumina se frânge ca o suliță izbită de pietre
peste nori
pelicanii își continuă zborul

și în toate vocalele uitate în piept
pământul se rotește ca la începutul vieții mele
undeva
vântul adie speranță și inimi bătând în microni
degetele mele rămâneau înfipte în carne
mă îmbătam privind răsăritul ochilor tăi

din toate astea sunt doar ciulini
din toate astea sunt izvoare secate
peste brazii ăștia înnegriți de mirare
cade o rafală de insomnii și tăcere
-uite cum lucește luna prinsă între fulgii căzuți din zbor-
adorm trezind sufletul legat de stânci

din toate astea
nemuririle se trăiesc în doi
în fiecare dans aiurea exersat in creier
în paharul ăla de vin uitat pe noptieră
când greierii se transformă in șuier și alb
când constelatiile se aprind și rămân
preum un far lipit de mare
pentru zborul pelicanilor de primăvară