Ionuț-Tiberiu Balan: ***

Eu urc în trenul ăsta prea curînd,
M-arunc cînd nici nu a ajuns în gară
Și plec ca un nebun din țară-n țară
În dorul morții mele de pămînt.

Ea va veni precum lumina surdă
Să-mi strîngă brațul încă tremurînd,
Să o cuprind plîngînd și iar plîngînd
Și numai ea din toate să m-audă.

Să o privesc frumoasă și preatristă
Să tac înfrînt, mizer, definitiv,
Și-apoi s-alunecăm fără motiv
În gara gărilor ce nu există.

Să ne lăsăm învăluiți de ploi,
Din piept să ne răsară spic de moarte
Și să uităm că am plecat departe
Și-n gara asta sîntem numai noi.