Daniel Corbu: Topirea

(Începusem să mor prea devreme)

Începusem să mor. Muream încet în fiecare zi

în fiecare oră în fiecare secundă.

Consultam tomurile sănătăţii şi ale bolilor lumii

zeci de tratate ale trecerii

cărţi despre regi glorioşi

gladiatori, cruciaţi, castelani şi celebre madone,

şamani, zoroaştri, exploratori, prinţi ai curajului

şi papi intermediari ai Bunului Dumnezeu

şi din fiecare se înălţa ca un abur

abia perceptibil revoltătorul firesc

aşa cum din adâncul materiei nimicul.

Începusem să mor vizibil. Îmi spuneau

iubitele prietenii vecinii:

Tu nu observi cum mori cu câtă evidenţă

şi impardonabil fast chiar fără un pic de ruşine

în văzul tuturor te topeşti ca o apă

ce se scurge fără de noimă-n adâncuri

sau ca o avere căzută pe mâna prăduitorilor?

Începusem să mor prea vizibil. Vorbeam cu

mult prea ocupatele celule, cu sinapsele, cuarcii, leptonii, gluonii

şi-i rugam să oprească un timp lunecarea

de nesuportat pentru cei care chiar în acel moment

mă acuzau de pierderea clasicei demnităţi

a minimei decenţe sociale.

Dar totul căzuse în autism şi totul

lucra în defavoarea mea şi nici scepticismul

nu-mi mai era biserica sfântă a rugăciunii

iar iubita cea nouă-mi spunea:

– Degeaba ai scris şase mii de poeme despre

sânii mersul şi părul meu auriu

uite cât de vizibil mori în fiecare zi, în fiecare oră

în fiecare clipă te zbaţi ca o floare tăiată

şi nu faci nimic. Nimic şi nimic.

Iar plecarea mea e foarte aproape.

– De mă părăseşti – spusei cu glasul pierdut – va fi o rană,

dar ce spun eu

va fi un dezastru mai feeric decât

orice apus pentru că eşti atât de aşezată în

inimă, în sânge iar sufletul mi-i ocupat în întregime.

Cum să te desprinzi?

Va fi o rană pe care-o vor vedea toţi

care se va scurge pe bulevardul Victoriei, pe strada Puşkin şi

Lăpuşneanu, pe stradela Baudelaire prin clădirea

televiziunii centrale prin pieţe cluburi

de zi şi de noapte o rană urâtă

ca o lipicioasă meduză ca o inimă însângerată pulsând

în dezordine

ca un monstru uriaş.

Iar oamenii zice-vor: ce despărţire urâtă

ca un muşuroi ca un oraş oceanic după apocalipticul tzunami!

– Fă ceva – îmi spune noua iubită – şi pune capăt acestei ambiguităţi!

Dar eu continui să mor vizibil

în fiecare zi în fiecare oră

în fiecare secundă

crezând ca şi vechii greci în destinul câştigului

din pierderea lucrului de pierdut supus astfel măreţiei

pierzaniei şi golului absolut

continui să mor vizibil cu neruşinare,

în timp ce-mi îmbogăţesc impunătoarea colecţie de timbre şi fluturi

sau fac adânci reverenţe unei glorii de trei parale

şi uneori chiar ascult zile şi nopţi în şir

cum din adâncul materiei urlă nimicul.