Ottilia Ardeleanu, cronică: Alt condițional, de Anica Andrei-Fraschini

Al treilea ochi sfredelitor

Anica Andrei‑Fraschini este la volumul său de debut, Alt condițional, apărut în colecția Modus vivendi, la editura ieșeană Pim, 2020, în ediție bilingvă româno‑franceză. Dedicat părinților săi‑îngeri, volumul beneficiază de o prefață rânduită de poeta dobrogeană, pe numele său de scriitoare, Ana Ardeleanu, membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Volumul este gândit pe două arii poetice: Verbele trupului în care apar doar poezii în limba română și Porte‑bonheur, poeme bilingve, pe care chiar poeta și le traduce.

Anica Andrei‑Fraschini nu are cum să nu scrie ceva temperamental, la ea poezia țâșnește după o formulă matematică și după frisoanele unui timp foarte deformat din punct de vedere liric. Poezia sa strânge, doare, pare a fi o menghină sau o matriță procustiană în care trebuie să te încadrezi. Da, dar asta nu înseamnă că nu este emoțională, că nu dă fiori, că nu stoarce câte‑un oftat. Tocmai că se pretează la actualitatea prezentată și raportată la cunoștințele stufoase ale autoarei. Sensibilitatea acesteia debordează în inecuații, asimetrii și posibilități multiple de atingere a infinitului. Este capabilă să trăiască pe carne vie ceea ce i se întâmplă, adoră poezia venind țanțoș spre ea, intrându‑i pe sub piele mai ceva decât o muză, de aceea o cheamă înăuntrul său spre a o servi din propriile rezerve existențial‑spirituale.

Anica nu face decât să ne ofere această poezie ca pe o eternă prietenă de cuvânt.

Poezia Anicăi este de înclinație oarecum nichitiană: amândoi suntem vii și mirați/ noi sau: sufletul poetului este indescifrabil/ slovele scrise ori niciodată născute/ se necuprind la masa tăcerii/ taină (l’âme du poète reste indéchiffrable/ les lettres écrites ou jamais nées/ se non‑enveloppent à la table du silence/ mystère)

Deși foarte matematică, iubirea revelată de autoare în poeziile sale este dezordonată, pare un demers fizic brownian, devenind subiect de culegere de antagonisme.

Poeta mușcă și din caragialismele dulci‑amare ale vieții, din dulceața de trandafiri pusă în galoșii amintirilor, căutărilor, dragostei visate.

Remarc în poezia Anicăi intruziunile tehnologiei avansate, limbajul conex și viciul abordării virtualului mai presus de viabil‑existențial: sincronizez skydrive‑ul/ cu cloud‑ul și onenote / pun fonduri de ecran / scintillantes /desenez singurul cuvânt / mă desfăt în pagini virginale / azi mă joc‑Jocelyne/ Frunze de nuc.

Singură mărturisește căscrisul e ca o cafea pură… Autoarea nu se supune dogmelor, ea simte, trăiește, împărtășește firesc, neabătându‑se de la ideea că totul este așa cum trebuie să fie, obișnuit, mecanic, reflex:  cum să fie oare duminica ta?/ e mereu a șaptea zi,/ e ca un final, ca un corolar,/ duminica. Totodată, conștientizează aportul duminicii liniștite asupra sinelui: a mea văd că se pricepe să devină/ cer senin de septembrie,/ care trece prin mine/ mă absoarbe cu sunet de ventuză/ și mă trece prin el…/ cerul acesta, perfect,/ ține și reușește să‑mi fie călăuză/ către împliniri următoare/ în care se prefigurează esențe…/ duminica.

Filonul poetic este marcat de componenta revoluționar‑tehnologică, de aceea, limbajul întreținut de poetă are puterea momentului: tabletă,  cloud, blank, megaocteți, click etc.

Avem de‑a face cu artă fină antagonică țesută în amănuntul cuvântului, ca în poezia te știu, în care efervescența absolutului se diseminează în trăiri secundare: îmi scriu zilele ‑ diastole pieritoare/ exemplare princeps/ lucrate cu arta fiecărei secunde…/ închiderea porților sinelui versus permite unic zbor visat în interior/ ca o implozie aducătoare de libertatea/ cochiliei supreme…

Poetei îi trec prin minte diverse picturi murale cu siluete/ subtilizate în contururi șoptite/ încarnate pe masa din salon/ cu mult albastru/ câteva cărămizi și alge…/ vor fi oameni copaci și pești/ stând în picioare sau culcați/ pe aceleași amintiri oblice/ idee murală. Este evidentă formațiunea sa inginerească‑lingvistică‑picturală. Deși nu ar recunoaște‑o, probabil.

Anica Andrei‑Fraschini subtilizează sentimentul dăruirii poetice ori îi dă anvergura unei reclame despre lutul divin: poezie înfășurătoare/ a tuturor trăirilor și netrăirilor/ ulcica.

Tot ea se simte devorată de viață, de timpul care stă pe loc în vreme ce poeta trece parcă pe o plajă. Deosebită comparație nisip‑timp în care el, nisip‑timpul, o privește cu miliardele de ochi,/ dinspre întotdeauna către niciodată/ nisipuri. O poezie mișcătoare, la propriu și la figurat, gândindu‑mă la cât de ușor este spulberat nisipul de vânt, la cât de ușor sunt șterse urmele pașilor în nisip, la trecerea simplă și aproape nevăzută a omului prin viață. Remarc și câteva metafore, aici: degradeul sângelui; hologramele dichisite,/ înfățișând viitorul; timpul s‑a umplut de trecere,/ iar eu m‑am fofilat prin el,/ ascunzându‑mi mereu trupul,/ ca pe un măr furat…/ nisipuri.

Poeta se află sub incidența trăirilor personale, uneori de o sobrietate dureroasă, alteori sub impulsul refulărilor de moment, din când în când cu nuanțări umoristice, atingând mereu coarda sensibilă a instrumentelor literare folosite pentru a evidenția anumite subiecte și pentru a încânta cititorul cu melodicitatea creației sale care aduce mereu în prim‑plan termeni acustici și vizuali, termeni tehnici: absorb emisii radio/ inhalez aromele apei mărunțite…/… mă acopăr cu idei de îmbrăcăminte ‑ încă un exercițiu yoga ‑ ele mă ascund mai bine de conflictele gen instant/…doar trec în revistă memoria zilei ținând încă mult deschise brațele să vină iubirea/ ideea din brațele mele; n‑aș trânti ușa n‑aș sparge farfurii n‑aș țipa (poate aș cânta ceva mai decibelic…)/… aș călca ușor/ pe kilometri de bitum/ să ajung la liziera/ primei păduri emanând/ reînvierea/ să‑i șiroiesc pe scoarțe/ plânsul adunat/ fără stavilă/ să‑i îmbrățișez statornicia/ măreția și pacea/ până m‑ar contamina iremediabil/ iar ecoul din adâncuri necălcate/ mi‑ar veni cu tril curat/ alinător… / refulare.

Poate că motivul condiționalului, acel alt condițional cu care își numește volumul de poezie, vine din dorința poetei de a face sau a nu face lucruri, gesturi, activități, iar din punct de vedere gramatical se poate extrage ca pe o măsea de minte dintre altfel de verbe. Verbe care imprimă acțiune, vioiciune, vervă, tenacitate etc.:  aș transforma două vise/ și un tricou/ aș tăia în țesătura onirică/ fără mustrări de conștiință…/ … ar putea fi un scop în sine/ să mă desfac în drum pierdut/ deasupra vântului…/ chemarea păsărilor; nu m‑aș trage de păr/ nu mi‑aș roade unghiile din carne/ n‑aș freca podelele cu ciudă/ nici măcar n‑aș zmulge buruieni/ și n‑aș întinde praștia după ciori/ n‑aș bate darabana pe colțul mesei/ nu mi‑aș bălăngăni picioarele/ n‑aș omorî muște/ nici n‑aș da cu var…/ refulare.

Poemul eponim capitolului întâi, verbele trupului, este o demonstrație matematică a trăirilor într‑un segment de timp plasat aproape de inimă. Cadrul este un dreptunghi, dreptunghiul vieții, desigur, iar personajele vizate sunt, cum altceva decât alese după criterii potențial subiective/ suflete autentice/ purități integrale ca‑n teoriile/ ce rămân fără demonstrație/ axiome de ne‑extrapolat…/ verbele trupului.

Aproape mereu, poeta își creează alternative în acel condițional, deci ne poartă optativ prin lumea sa care pare a fi calculată, controlată pas cu pas: dacă m‑aș hrăni cu rădăcini de iederă/ poate că aș crește/ cățărător compact și plat/ pe verticala zidului de apărare /a lumilor vertebrate/ mărunte sau extinse/ uimitor de bine lucrate/ verbele trupului; dacă ne‑am întâlni/ ne‑am zâmbi îndelung/ cu cele mai multe subînțelesuri/ în public sau înafara lui/ zâmbetele ni s‑ar lua de mână/ foarte sugestiv/ doar noi am ști/ și ne‑am lăsa purtați/ de valul de armonie caldă/ ‑cuantum de așteptări‑/ ce ne‑ar cuprinde/ ca‑ntr‑un balon nedirijabil/ dacă; dacă pot crea formula mulțumirii de o secundă/ un Ka din talantul nașterii/ poate fi bună o cifră întoarsă/ creștin sau hindus/ în aceeași transcendență…/ luna portocalie ascunde prietenii din numere/ pitulări pe dinafară/ povești cu și fără pitici…/ nimic nu‑i de ajutor/ trăim separat…/ nu așa mi‑aș fi dorit/ nu așa…

Nici în partea a doua a volumului, în care poeziile în română sunt dublate de cele în franceză, poeta nu se îndepărtează de obsesia matematică existențială, ea pare să măsoare în permanență gradul de umanitate și reflectarea lui în mediul înconjurător. Versurile sale sunt adevărate izbucniri cu tentă de revoltă sau blurări de senzații,  mixaj de sunete capabile să performeze transformări imaginare, filmice: răsună o cavitate visceral/ un mixaj retro‑tehnicizat de ecouri exaltă/ dar se năruiește subit prin vremea/ care îi consacră la întâmplare o secundă/ să aibă o coordonată mică abscisă…// iar pe verticala unui infinit/ viața palpită strâns – reverberă/ mă bucură cu fiecare răsărit/ în al meu cord – cea mai caldă visceră…/ abscisă; (une cavité viscérale raisonne/ un mixage retro‑technique d’échos exalte/ mais tombe en ruine subitement dans le temps/ qui lui consacre au hasard une seconde/ pour qu’il ait une petite coordonnée abscisse…// et sur la verticale d’un infini tout autour/ la vie étroitement palpite – réverbère/ réjouit avec chaque lever du jour/ dans mon coeur – le plus chaud viscère.../ abscisse); puține capete contemplă iarba zilelor/ sunetul unui nechezat/ din herghelia amintirilor/ scrierile unora dintre semeni…/ aer ciuruit (peu de têtes contemplent l’herbe des jours// le son d’un hennissement /de l’écurie des souvenirs/ les écritures appartenant à certains des semblables…/ air criblé).

Deși, aparent, poeta se axează pe o lume interioară, chiar dacă nu este interiorizată, totuși, în această parte a doua iese cumva din sine și ajunge în acel exterior cotidian, cel nelipsit din viață și pe care îl persiflează într‑o anume măsură: ne foim alandala prin orașul/ cu o mie de cai liberi/ și restul de ozn‑uri/ facem coadă la comerțul stradal/ se vinde la liber/ lapte de măgăriță/ cad pere mălăiețe și populația/ intonează alt sunet răgușit cernut/ nu se mai respectă rândul/ e grămadă ca la rugby/ epoci (on bouge à la con/ dans la ville avec mille chevaux libres/ et le reste des ovnis/ on fait la queue leu leu au commerce de/ proximité/ on nous vend librement du lait d’ânesse/ des poires bien mûres tombent/ et la population entonne / un autre son enroué tamisé/ la queue n’est plus respectée/ il y a une mêlée comme au rugby/ époques); îmi burdușesc universul strâns/ cu litere minuscule și buburuze/ nu știm când vom pieri toate/ nici dacă ne e teamă…/ aș aplica regula/ ochi pentru ochi/ mai întâi șase sute dintr‑ai lor/ luați la întâmplare/ căci ei nu‑i aleg pe‑ai noștri/ și ce dacă răzbunarea/ ar fi condamnată/ (de către cine?)/ ca arma prostului?/ fractofusus (j’entasse dans mon univers étroit/ des lettres minuscules et des coccinelles/ nous ne savons pas quand nous allons périr toutes/ et ni même si on a peur…/ j’appliquerais la règle/ oeil pour oeil/ au début six cents des leurs/ pris au hazard/car ils ne choisissent pas les nôtres/ tant pis si la revanche/ serait condamnée/ (par qui ?)/ comme l’arme du con?/ fractofusus).

Dacă în prima parte condiționalul tronează în verbe, aici, i se adaugă și conjunctivul, ceea ce conferă o dinamică fără reproș poeziei Anicăi Andrei‑Fraschini:  să mai desfac niște arahide recoapte/ să mă uimesc de afișajul termometrului/ să dau un zoom acestor ore traumatice/ fractofusus (que j’enlève la coque de quelques cacahouètes/ que l’affichage du thermomètre m’étonne/ que je mette un zoom sur ces heures traumatiques/ fractofusus).

Poeta balansează între real și virtual cu mare acuitate atât stilistic cât și la nivel de vocabular, așa cum reiese din poezia leagăn: mă cifrez/ ca să transmit/ mesaje subliminale/ încadrate de melodii fine/ imagini color pastel/ ondulat ca de tantra/ gândul pleacă direct/ cu sentimentul/ două chei/ nu se mai concretizează/ în vocabule/ rețeaua globală îmi preia/ trăirea (berceau: je me vois codifiée/ pour transmettre des messages/ subliminaux/ encadrés par des mélodies fines/ images couleur pastel/ ondulée comme de tantra/ la pensée part directement/ avec le sentiment/ deux clés/ ne se concrétisent plus/ en vocables/ le réseau global reprend/ mon ressenti).

Poezia Anicăi Andrei‑Fraschini este una efervescentă. Este trăire sută %! Și, așa cum remarc în poezia care finalizează volumul, are puterea de a te aduce cu picioarele pe pământ, dar în același timp îți impune cumva să rămâi într‑o visare cu încetinitorul, zăbovitoare, care mângâie și aduce zâmbet. Nu de puține ori mi s‑a întâmplat ca finalurile poeziilor sale să mă facă să zâmbesc a satisfacție.

Poate și pentru că poeții își aștern la poarta universului/ sufletul arat în răspăr/ taină(les poètes couchent au portail de l’univers/ leur âme labourée de travers/ mystère), după cum afirmă însăși poeta!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 11 mai 2020