Ionel Bota: poeme de subpământ

xanax
(„salut voios de pionier”)

în rai e voie bună prea ne dăduse cu tifla domnia sa nenorocul
autobusele își schimbau subit ruta
trenurile ocoleau munții zile și nopți la rând și cel mai adesea se întâmpla să nu mai ajungă nicăieri
dar astăzi lucrurile par să ia o întorsătură ciudată
șeful îngerilor curăță o rigolă prea îl rugaseră oamenii să le facă o canalizare clasa-ntâi
și se mai ivise și o grădină în care florile de nu-mă-uita fuseseră plantate să promoveze binefacerile
nimeni nu se-nghesuia să-l ajute pe șeful îngerilor
toți căutau să intre în grațiile providenței și asaltau sălile de așteptare ticsite până la refuz de multpreaîntristații cavaleri ai speranței
nu se încheiase războiul de o sută de ani
aici în subpământ morții în ținută de gală și aliniați pentru apelul de seară erau aduși cu poștalionul fluturilor beți
apoi cu toții începeau să numere cuie
poetul devenise statuie 

***

femeia din săptămâna luminată
eu te-am întâlnit în ţara făgăduită ninsorii
acolo unde femeile trec din libertatea amintirii în somnul bărbaţilor
trupul tău aştepta mirele clipei
braţele tale repetau miracole invocând
atunci au strigat pelerinii în pieţele bethaniei şi deodată renăscând
culeasă din apa râului în paradis o lumină sădeşte copacul zilelor mele
astfel tulburătoare buzele tale cucereau noapte de noapte imperiul dintr-un vis
iar ochii vedeau înălţarea mea la cer în muntele cuvintelor
catargele zorilor purtau chipul tău ca un stindard
când pielea înflorise în cărţile diademei
înaltele cupe dizolvau sigiliul timpului trecut
dar cu un sărut ai destrămat anotimpul îmblânzind ceasul veacurilor mute
înhămat la carul stelei absolute eu rămâneam pe malul râului chemându-te
atunci am deschis pleoapele şi erai tu geamătul acestei clipe
astăzi până şi tăcerea obiectelor din camera mea


poartă mireasma coapselor tale