Nicu Gavrilovici: Remember

Când eram copil îmi ajungea, pentru a fi fericit, o stea, un braț de otavă proaspăt cosită și un greiere care să mă adoarmă cu târâitul lui leneș.
Îmi spălam ochii și tălpile în rouă, mâncam lacom mure negre ori scoteam de sub pietrele din pârâu pești. Mă rostogoleam pe umărul dealului chiuind, alergam după fluturi ori inspiram mirosul amețitor al fâneților necosite ori a molizor. Așteptam ploile de vară cu bulbuci pentru a transforma lutul galben al străzii în felurite obiecte și a ridica în calea torentelor stăvilare. Admiram caii încordându-și mușchii de oțel în ham și ocoleam țapii a căror coarne prelungi ne păreau săbii. Vorbeam cu furnicile și cu pipirigul din care făceam felurite împletituri, mă certam cu ulii și ciorile ce încercau să ne fure bobocii de rață și cotrobăiam prin cuibare, în ciuda cocoșului porumbac care se semețea zburlindu-și penele. Nici o înălțime nu mi se părea prea sus, nici o râpă prea adâncă, nici o pădure prea întunecoasă. Am avut întâlniri cu fazani, căprioare și mistreți care mă înfiorau și fascinau în același timp. Îmi alungam setea cu fire de măcriș iar foamea cu fragi ce miroseau a rai despletit. Nu am reușit să aflu numărul stelelor de pe boltă dar după fiecare rostogolire a celor căzătoare îmi puneam o dorință. De asemeni puneam în sân puful migrator al ciulinilor pentru a-mi aduce noroc. Credeam în zâne și balauri, în strigoi și farmece, dar ne ascundeam sub poala cimiturului din sat în nopțile cu lună când mă jucam de-a ascunselea. Nu eram cu nimic ieșit din comun, toți prietenii mei aveau săbii de lemn, pistoale, sulițe și arcuri de alun cu săgeți, toți își făceau colibe în arbori ori cazemate săpate în culmea dealului, toți căutam plumbi de gloanțe pe tăpșanul de lângă sat unde armata improviza poligon făcând trageri.
Privesc nostalgic în urmă și parcă văd tenișii chinezești cu talpa verde, găurită de atâta alergat după mingea de fotbal...
Am mult mai multe dar mă simt mult mai sărac, uneori mă strivește dorul de a trăi libertatea unei zile de copilărie. Privesc în oglindă și de fiecare dată văd un necunoscut sufletul meu mereu pus pe zbenguială. Aștept să se inventeze mașina timpului ori să găsesc tunelul întoarcerii în copilărie. Pâna atunci mă joc făcând puzzle din cuvinte, singura îndeletnicire care îmi aduce o rază de fericire în pustiul de zădărnicie al fiecărei zile. Probabil voi trece în curând dar în urmă va rămâne umbra unui copil alergând zănatec cu cercul ori pândind o vrabie cu praștia întinsă...
Acela sunt eu...