cândva cerul era mereu senin
și ploile veneau toate la vreme
pe prispa timpului nu se ofilea nicio floare
și anii nu ne puneau pe la trecere semne
cupola albastră deschidea aripi noi
în seri cu povești și cu zâne
nu ne-ntrebam dacă lumea-i lumită
știam că ne-așteaptă o nouă zi mâine
din ramuri de salcii și din plopi
scuturam clopoței pe cărare
nimic nu cernea nici tristețe nici lacrimi
când culegeam zâmbet din scoică de soare
pe vatră mirosul de pâine chema
un stop pentru-un joc nentrerupt
dar timpul viclean ne urca ispitit către vârste
ce-n față aveau povârnișul abrupt
acum s-a desprins depărtarea
ca drumul ce-și rupe cărarea din el
rămâne nostalgia ce ascunde regretul
că niciodată nu va mai fi la fel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu