Dan Tipuriță: Mirajul frunzei

Vreau să așez în rama cea roșie a buzei
noul tablou: un zâmbet, strălucitor și mut,
el să-mi fie nudul iubitei mele muze
culcate-n patul minții, întinsă pe-un sărut.
Voi pleca, desigur, dar cartea-mi va păstra
cu foșnet scurt dorința pe foaia de hârtie,
voi exista mai mult decât ființa mea:
cât voi fi o frunză în crângul poeziei.
Dar vă promit! Nicicând nu voi sta ascuns,
voi fi-n răsfățul ploii, în plânsul râs mereu.
Voi avea atâtea de spus, îndeajuns
să credeți că-s o șoaptă a frunzelor.
Și eu.