că lacrimile mele
nu-şi găsesc calea afară,
stau în mine gata
să coboare-n durere,
să urce în ochi şi să moară...
doar urma lor săpată-n suflet
lasă adâncă rană
ce se transformă-n urlet…
și-atunci,
meditez ca o cometă,
sap încetișor în cuvinte,
mai fac o piruetă,
pun câte-o piatră la zid
să-mi ridic
piatra mea funerară,
albă ca o zi pustiită și îmi dedic
ultima odă stelară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu