Viorel Birtu Piraianu: Sărutul

nu am știut niciodată femeie
că sunt acel ce nu mai sunt
am sfârâmat tăcerile din noi
tot împletind cărări în doi
mă întrebam târziu, mult prea târziu
de ce-am plecat atunci să rătăcesc prin văi adânci
erai făptura pură ivită într-o zi în larg
eu, un călător hoinar pe ăst meleag
și plecam femeie iar plecam
tu plângeai, mă plângeai
te pierdusem pe zadarnice poteci
tot căutând un strop de rai
și am plecat femeie, am plecat
m-ai sărutat adânc, fără un cuvânt
ne leagă timpul rămas
tai din mine o fâșie de veac
și mă chemi și mă strigi
în cer și în vânt, în tainic cuvânt
ploua atunci pe pământ
plecam printre stropii de ceară
eram la distanță de noi
doi tineri nebuni, amândoi
eram absenți grăbiți
două destine fugare pe drum
mă așteptai în scrisoare
eu ciopleam o cruce îm zare
plecam tăcut la fiecare pas
confuz în declarații la final
muream amândoi
străini între noi
altarul absent
iar noaptea a rămas făclie stinsă
mi-e frig și mi-e dor
mor astăzi femeie, ilogic și gol
colind mereu și nu îmi este bine
mi-e dor să strâng în brațe femeia
așternutul e rece și gol
sunt orb în furtuna nebună din mine
iubirea noastră a plecat să moară
tot căutând prin lume tainic legământ
mă lepăd de lacrimi, de toate
mă leg cu sărutul de tine
dacă tu, atunci eu...
am scris aceste versuri femeie
pe țărmuri de dor
născuți în lumină
plecăm bezmetici în valuri de humă
murind fără vină în tragic final