Dani Anton:***

Visez cu ochii deschiși la toamna aceea din sat, cu serile reci, întunecate, umede și parcă văd aievea fețele livide, supte și obosite ale țăranilor. Mă plimb printr-o iarnă cu viscol, cu vifor care urlă să rupă căpriorii casei și să scoată ușa din tindă din țâțâni, să dea buluc peste noi toți încotoșmănați, strânși lângă căminul unde arde focul.
Dimineața am fost la moară, ningea liniștit, drept de tot și nu bătea vântul, acum, abia mai zăresc felinarul din uliță împins în toate părțile, zguduit de gura înfometată a urgiei. Morarul, un om iute la mânie, boier cu casă pe două caturi ne-a măsurat pe bunica și pe mine disprețuitor de sus până jos:
“- Iarăși nu-mi poți plăti?, ce să fac eu cu uiumul tău? Îmi construiesc acareturi și-mi cumpăr lighioane cu uium?
Bunica se mânia tare pentru nedreptățile pe care le îndura, aduna cu pumnii făina sau mălaiul, îl îndesa în saci pe care-i arunca la spinare până la căruță.
“- Or veni și zile mai bune de la Dumnezeu, maică! Uită-te doar în sus, El le vede pe toate! Hai să mergem acasă, să-l lăsăm în grija Domnului pe sluga arginților”, mai îngăima cu glasul frânt.
“- Mâine sigur va mușca gerul, uite cum sticlesc stelele pe cer”, am mai auzit cuibărită la pieptul ei, sub pătura mițoasă, în troznetul ușor al lemnelor din sobă seara târziu când își termina de depanat amintirile.

(Fragment).