Daniel Luca: Croitorul de noapte

        

Aflându-mă într-un lan cu grâu îmi este foarte greu să vorbesc despre un spic sau un bob știind că în timp acel bob va lumina , cu candoarea și suplețea sa, întregul câmp. O voi face promițându-mi mie însumi că nu îi voi știrbi din frumusețea înălțării.

       Iată-mă, așadar,  făcând o incizie, de loc ușoară, unui volum de versuri semnat de

Daniel Luca: Croitorul de noapte, Editura Inspirescu/2019. 

        Puritatea și bunătatea omului o spune sufletul, aș zice eu cunoscându-l, prin vers, pe Daniel Luca. Dincolo de dominantele stării poetului Daniel Luca, găsesc prospețimea vie revigorantă a frumuseții din cuvânt, ca expresie a aceea ce a fost și, evident, a aceea ce este. Citind și recitind cartea de poezii, Croitorul de noapte, semnată de Daniel Luca, prospețimea stărilor ne invită și ne reîntoarce la fila de început a sufletului acestui poet care nu experimentează, ci vine apăsat și pregătit pentru a surprinde realitatea fără nicio cosmetizare. Autorul ne oferă firimituri din el, pregătindu-se, în acest fel, pentru o confruntare cu noi și cu realitățile altora.
        Limbajul simplu derivă din simțămintele interioare care construiesc, în final, complexitatea. O complexitate a trăirilor care, pe alocuri, trebuie descifrată din interior spre exterior și invers. Straniu de simplu, dar spectaculos, autorul vine și ne oferă imaginea sufletului său. Da, iată autenticul care realizează conexiunea dintre stări: ”Nu credeam /că e atât de periculos /să fii drogat cu iubire /până nu m-am trezit de unul singur /păzind un cactus în mijlocul deșertului” (Drog/pag.49), sau: “în palme / îmi cresc /linii știute de fluturi”, ( Aripi/pag.5).
        Tenta pe care autorul o dă întregului ne creează imagini cu efecte nebănuite, dar ne și dă posibilitatea de a le interpreta individual în funcție de modul în care au fost plasate, fie un întreg, fie secvență cu secvență. Facilitățile create pentru a putea intra în stările poetului sunt multiple și depind de abilitățile acelora care încearcă să le recepteze. Construcția textelor este una simplă, definitorie pentru formele de propagare a frumuseții sufletului. Daniel Luca, în multe dintre scrierile sale, încearcă, dar și reușește, să aducă îmbunătățiri (a nu se înțelege cosmetizare) stărilor folosind, în exprimare, latura aforistică, destinată în principiu esenței. O latură deloc străină autorului.
Așadar, scriitura lui Daniel Luca nu este, și nici nu poate fi, o întâmplare sau un exercițiu, ci mai degrabă este o explorare menită să descopere și să redescopere minunea dumnezeiască din interiorul creației lui Dumnezeu. Unii ar putea spune că Daniel Luca este, sau poate fi, predispus la “riscuri seismice” sau, mai bine zis, depășirea unui perimetru seismic, într-un anumit loc și într-o perioadă de timp, conturbând și diluând, în acest fel, esența lucrurilor. Adevărat, dar numai până la un punct. Din unghiul său de vedere, și nu numai, poetul, așezat confortabil, chiar pe muchia unui obiect ascuțit, poate mima o luptă ofensivă cu sinele. El nu este, și nici nu poate fi, o pradă a lucrurilor închipuite. Preventiv, totuși, își păstrează îndrăzneala de a-și construi o redută, în cazul unei stări de urgență, pe care o va folosi, sau nu, atunci când scenariul de apărare devine o traumă. Tot ceea ce poate fi plauzibil, în această apărare, vine tot din interiorul cuvântului. Adică din poezie: „de ce nu mă leg de licuricii de pe bolta lunii /de gânguritul soarelui la amiază /de ce nu îmbib cu parfumul petalelor /foaia de hârtie pe care aștern versuri /să gâdile nările oricui /de ce nu elucubrez despre dragoste suferință viață moarte /pe pagini întregi ci doar cu pipeta /de ce nu-mi pun sufletul pe tavă mură-n gură poetofagilor /ajuns în stradă /zgâindu-se la mine /vreau să dorm i-am zis să mă odihnesc /mă așteaptă răsăritul”(Eul poetic meditativ, pag.54).
Constat deci că nu este o luptă inegală, nici cu sinele, nici cu timpul și nici cu Dumnezeu. Așadar, Daniel Luca nu este un poet care tranzitează stările folosind cuvântul, ci este un alt tip de poet, care își pune la bătaie întregul fond al existenței. Uneori, în mod obsesiv, comunică, și nu întâmplător, cu toate formele și elementele ființei. E de fapt un fel de soft care furnizează din interior toate elementele de bază care prin asociere scanează și citește viața fără a deprima sufletul într-un fel sau altul.
Daniel Luca nu scrie în stil diferit, față de alții. Daniel Luca respiră, vede și își trăiește stările diferit. Adică simplu și firesc! ”Ivit /din rătăcire /și vise /mă întrupez /într-un fir /de nisip” (Întrupare, pag.62), ori “ Fur timp /sunt prins /și închis /în clepsidră” (Hoț, pag.63).
Scriitura lui Daniel Luca este vie, pigmentată ici-colo cu un zâmbet atârnat de colțul gurii care te face să tresari și să-ți demonstrezi ție însuși că exiști.
Și ce poate fi mai elocvent decât un autodenunț! ”Mă trezesc / în mireasma brațelor tale /înflorite în jurul gâtului meu (…)(Albine, pag.55), ori această explozie:”M-ai găsit /fără să mă cauți /fără să mă ascund /m-ai prins nepregătit /ai năvălit peste mine / altfel de urlet /taifun / dezmebrându-mă în celule”(Taifun, pag. 48)

(Teodor Dume, membru U.S.E)