Florentin Sorescu: Fetița care fura zâmbete

Într-o zi, în timp ce mergea spre școală, o fetiţă și-a dat seama de un lucru pe care nu îl observase până atunci: toţi copiii, dar absolut toţi, zâmbeau.
Când se întoarse acasă o întrebă pe mama ei:
- Mami, de ce toţi copiii zâmbesc, iar eu nu pot să fac acest lucru? Aș vrea și eu să zâmbesc așa cum fac ceilalţi copiii.
Atunci mama ei o măsură din cap până în picioare, își scoase toate bigudiurile din păr și îi spuse:
- Pentru că n-ai învăţat să zâmbești. Tu te-ai născut puţin mai timidă.
- Și de ce, continuă fetiţa pe același ton, de ce sunt atât de timidă? Nu pot deloc să mă apropii de ceilalţi copii. Îmi este puţin frică.
- Nu știu nici eu ce să-ţi răspund, îi spuse mama ei în timp și începu să-și pună bigudiurile la loc în păr. Așa ești tu: puţin mai diferită.
-Poate pentru că tatăl meu a devenit o stea bătrână? strigă atunci fetiţa cu lacrimi în ochi. De ce a plecat de lângă mine când eram atât de mică?
-Tatăl tău n-a vrut să plece de lângă tine, i-a spus atunci mama ei mângâind-o ușor pe păr. Tatăl tău s-a urcat pe trotinetă ca să facă un număr de acrobaţie suspendată și a rămas prins sus, în cer. Ce să fac eu dacă n-a mai știut să se dea înapoi jos de pe sârmă?
- Mereu îmi spui asta, îi răspunse fetiţa, dar eu nu te mai cred. Dacă m-ar fi iubit cu adevărat sigur nu s-ar mai fi suit pe trotinetă ca să devină o stea bătrână.
Apoi îi păru rău că a vorbit așa. Se ridică pe vârful picioarelor să o sărute, după care se duse în camera ei. Acolo se așeză la fereastră și privi multă vreme la stelele care licăreau pe cer. Era o noapte senină, luna îi acoperea jumătate din geam.
Chiar în acel moment trecea prin dreptul ei un om aducând cu un clown.
- Dumneavoastră, zise atunci fetiţa deschizând repede fereastra, dumneavoastră cum de puteţi merge la o așa mare înălţime? Noi stăm la etajul patru și n-am mai văzut până acum pe nimeni trecând pe la fereastra mea. Și chiar ar trebui să vă cereţi scuze pentru că m-aţi fi putut speria.
- Ba tu, răspunse domnul aducând a clown, tu ar trebui să-ţi ceri scuze, întrucât chiar m-ai speriat. Uf, cât pe ce să cad și atunci să vezi julitură. M-am săturat de atâtea ferestre trântite în nas.
- Iertaţi-mă, îi răspunse atunci fetiţa invitându-l politicos în camera ei. Nu știam că sunteţi atât de sperios. Eu îmi imaginam că oamenii care merg la înălţime sunt foarte curajoși.
- Asta să o crezi tu! Îi răspunse el. Ca să mergi la înălţime trebuie să fii cu capul în nori, iar oamenii cu capul în nori sunt foarte sperioși pentru că nu-și prea dau seama de ce se petrece în jurul lor. Pentru ei tot ce se întâmplă este absolut surprinzător și de aceea zici că sunt picaţi din lună.
- Păi chiar păreţi picat din lună! Sunteţi sigur că nu de acolo veniţi?
- Nu sunt de nimic sigur, ca să fiu cinstit. De fapt sunt puţin cam nesigur. De aceea îmi și place să mă plimb prin văzduh, aici nu te deranjează nimeni.
- Dar ce aţi păţit la ochi? întrebă fetiţa mirată. V-aţi lovit?
- A, nimic deosebit, îi răspunse el. Am o bubă. A trecut trenul peste mine când eram mic.
- Vai, domnule! Îmi pare rău să aud. V-a durut rău?
- Pe mine? Nicidecum! Dar trenul a început să ţipe și să plângă. Cică l-am bușit rău. Ba chiar și-a pierdut și câteva vagoane.
- Și mami meu îmi spune să fiu mai atentă la mașini. Că, dacă o să dea peste mine, le îndoiesc tabla și se strică.
- Păi ar fi bine să o asculţi! Duoă ce a dat peste mine, trenul ăla nu a mai fost bun de nimic. Și nu era orice fel de tren, ci trenuleţ de copii. Din acela de care vezi la mare, și încă unul foarte de treabă. Îţi dai seama câţi copii au rămas neplimbaţi din cauza mea?
- Domnule, aproape că mă faceţi să râd, dar eu nu știu nici măcar să zâmbesc
- Aoleu! Tu mă minciunești.
- Nu vă minciunesc niciun pic, domnule! Eu nu știu să mint. Poate doar pe mami uneori.
- Dar să furi știi?
- Nu știu nici să fur.
- Atunci trebuie să înveţi. O meserie nu se învaţă, ci se fură. Și cu zâmbetele trebuie să fie la fel.
- La asta chiar că nu m-am gândit, spuse fetiţa. Și de unde, mă rog, să le fur?
- Cum de unde? Desigur, de la ceilalţi copii. Mai ales de la cei care râd prea mult. Dar mai întâi și mai întâi ai putea începe cu mine. Uite, îţi place zâmbetul ăsta?
- Așa și-așa! Altul nu mai aveţi?
- Păi arată-mi cum e! Altfel nu-mi dau seama. Arată-mi tu cum am zâmbit.
- Uite-așa aţi zâmbit!
- Sigur-sigur?
- Nu știu sigur dacă l-am nimerit.
- Stai să încerc un altul. Ăsta e mai reușit?
- Da, este mai reușit.
- Ia arată-mi-l și mie.
- Uite-așa aţi zâmbit.
- Mamă, ce zâmbet acru! Astăzi nu sunt deloc în formă. Ai putea tu să mă ajuţi puţin?
- Cum, domnule? Cum să vă ajut?
- Fă-mă să râd.
- Aoleu!
- Și nu te mai uita așa la mine, că mă intimidezi. Eu sunt un timid de felul meu.
- Și eu, domnule! De aceea nu am niciun prieten.
- Mamă, ce mincinoasă ești!
- Dar nu mint deloc. Chiar nu am niciun prieten!
- Și eu ce sunt?
- Dumneavoastră sunteţi imaginaţia mea. Nici măcar nu existaţi.
- Acum chiar m-ai făcut să râd! Păi, dacă eram imaginaţia ta, cum de m-ai invitat să intru pe fereastră? Ai fi privit în continuare pe geam la stele și la lună.
- Poate doar am visat. Nu se poate ca cineva să se plimbe prin văzduh și să-ţi intre așa, tam-nisam, pe fereastră. De fapt, ce căutaţi dumneavoastră lîn camera mea?
- Ce caut? Cum ce caut???!!! Asta chiar este prea de tot.... Să fur un zâmbet. Dar uite că pân' la urmă eu am fost cel furat
(sursa:pagina autorului)