Adio, mare prieten, Constantin Frosin! Un poem scris de mine şi tradus de tine, care spune multe despre soarta înstrăinaţilor. A celor care pleacă afară sau a celor care sunt înstrăinaţi în popria lor ţară...
O patrie şi un mormînt
trăiesc durerea unei patrii
ca într-un sacru legămînt;
printre ventricule şi atrii
îmi curge-acelaşi sînge sfînt.
trăiesc, privirea mi-e departe,
spre marea mea, spre răsărit;
trăiesc şi în această carte,
de-atîtea versuri răstignit.
trăiesc aceeaşi melodramă
prin vise şi prin alte vieţi,
ca plînsul dorului de mamă,
ca roua unei dimineţi.
trăiesc cu ochii şi cu gîndul
la ce a fost şi ce va fi;
trăiesc, cînd se termină rîndul,
pe firul unei agonii.
trăiesc blestemu-nstrăinării
urmat de-acelaşi aprig dor;
necunoscut sau dat uitării,
pe care limbă vreţi să mor?
UNE SEULE PATRIE, UN SEUL SÉPULCRE
ma patrie, sa douleur moult me brûle –
comme un sacro-saint serment me soûle,
parmi les oreillettes et valvules
toujours un sang sacré s’écoule.
je vis, mes yeux au lointain se livrent,
vers l’est, du côté de ma mer ;
je vis également dans cet autre livre,
crucifié par bon nombre de vers.
je vis sans cesse le même mélodrame,
parmi chimères et vies égales,
comme les larmes d’une mère : son dor, quel drame,
pareilles aux rosées matinales.
je vis par les yeux, par la pensée
tout ce qui était et sera ;
je vis, quand la ligne se couperait,
au fil d’agonies - aux abois.
je vis le blasphème de l’aliéné
poursuivi par le dor qui m'enserre
en inconnu à l’oubli voué…
en quelle langue dois-je rejoindre l’éther ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu