Marcel Vișa > Ultima sete

Ultima sete
Izolat în vârful muntelui,
omul se bucură și dacă i se ivește în cale
un mort
Îi dă binețe acolo, lângă fântâna unde l-a găsit prăbușit
În loc să-l îngroape, să meargă mai departe,
intră pe facebook și face un live
Îi este sete, dar nu abandonează cadavrul chircit în iarbă,

cu ciubote de gumă și parpalac uzat la mâneci
Dă lumii de știre cum singurătatea l-a ros până adineauri,
ca un șoarece mic, deloc lacom,
ghiftuit cu alte trupuri lăsate de izbeliște
în nămetele gros al cărnurilor părăsite de suflet,
în galantarele unei vieți putrezite înainte de termen
Lumea îl roagă să filmeze mai de aproape,
să se plece asupra lipsei durerii,
să se încumete a-i atinge terminațiile
Doar, doar vor simți și ei marea liniște
Poate, poate zgomotul interior va înceta pentru o clipă,
aidoma clipocitului apei dintr-o fântână
alături de care un mort
cu o cană de tablă
și-a astâmpărat ultima sete