Rotariu Vasile Dorel: Versuri

Ploaia

Tu vii la noi cu picătura
Ce face lacul să tresară,
Sau supărată în trăsura,
Unui Ilie ce-nfioară!...
Vii uneori ca mângâierea
Unei iubiri ce-a fost demult,
Sau vii să răspândești durerea,
Pe truda omului mărunt.
Când bați în geam,eu ies afară,
Te las pe păr să mă săruți,
Pe pleoape-mi plângi ,cămașa-i rară,
Vom fi doar doi și tot mai uzi...
Iar eu mă las apoi pe-o parte,
Să mă atingi la subțiori,
Ca guguștiucii dintr-o carte,
Cu pene moi și dor de ploi.
Tu pari o zână despletită,
Cu părul tot numai izvoare,
Mă iei în brațe.
”- Fugi ispită!...
Acu-s...curat !...
Mi-e dor de... soare!

Artiștilor(remember Michelangelo)

Ajută-mă tu Doamne să pot răpi azurul,
Și să-mi pictez un suflet ca cerul tău senin,
Izvoarele și marea să îmi inspire ritmul,
Pe fulger pune-mi gândul la tine ca să vin.
Invață-mă cum piatra e bună spre zidire,
În marmură dorm zeii și-a îngerilor șir,
Tu pune geniu-n daltă , să-i nasc spre nemurire,
Căci pun iubire,Doamne în truda ce ți-o-nchin!
Ne ispitesc abisuri, ori fetele morgane,
Dar fără noi în lume e cerul cenușiu,
Nu știe cântul, marea ce murmură-n izvoare,
Știința-i ca nisipul ,o marmură-n pustiu.
Mă legănam alături de unul ce nu știe,
Că viața nu-i o mare ce-azvârle fericiri,
Credea că are arca o pânză prea subțire,
Penel ,fluier ori daltă, înalță-mă-n simțiri!

Lutul

Eu sunt doar ideea de om ,sunt pământ
Care mor după soare,lumină și cânt,
Efemer ard în focul dorului de absolut,
Nu-l pot cuprinde căci ars aș fi pe al său rug.
O ,voi filozofi ,cum oare ați pătruns
Adevărul ,ce este ermetic ascuns,
Dacă nu cădea pe voi clipa,lumina,
Dacă nu trăiați cu toții mărginirea,
Dacă nu vă iubea glia și cerul,
Recolta, visul,misterul.
Metafizic ,lege și chiar absolut,
S-au născut,
din suflarea trimisă spre ...lut!