Vasile Ionac

Din sărăcia clipei, mai ia și tu un semn
(O coajă de bomboană, o trecere de flutur).
Nici nu mai știu acuma ce poate fi îndemn,
Când legea-mi interzice de tine să mă bucur.
De-o vreme bună-ncoace, pădurile-s de lemn
În vară, dar și toamna, când frunzele se scutur;
Uciderea pădurii devine lucru demn
Ce-aduce avuție tâlharilor cu ciucur...
Privită de departe, nici nu mai știu ce ești;
Grădinile sub toamnă s-aruncă spre brumare.
Doar un naiv ca mine mai crede în povești,
Cu rezervări de locuri, la geam, pe Carul Mare.
N-o să te-ntreb vreodată de-ai vrea să mă iubești;
Mă-mbracă frigul toamnei în semne de mirare!