Și ție, lutule din chipul meu, ce-ți pasă
dac-oi fi eu sau alta
sub această mască?
Viața nu mă recunoaște de multă vreme
joacă popice cu zilele mele vede
o poetă mult mai nefericită.
Mă pipăie, nu crede că-s eu.
Mă mângâie și timpul
se crede zeu.
Uneori mă întreb cine aș fi
dacă aș trece de cealaltă parte a măștii?
M-ar căuta moartea și nu m-ar găsi!
Nu zâmbi, lutule din obraz și din ochi, te-am
frământat atât de bine că nu te poți dezlipi.
De mâine voi lepăda măștile pe rând
până ajung
ca tot omul să port una singură
viața o să îmi cedeze locul
pe pista poetelor fericite
chiar dacă în joc nu mai sunt popice
la ultima aruncare îmi cade masca și
mă întreb, eu sunt oare?
Pentru azi îmi rezerv o singură aruncare
cu o minge imaginară
spălată bine și dezafectată în mintea mea
pentru că trăiesc această clipă odată cu mine
milioane de oameni dintre ei unul poate
chiar acum mă visează și nu știu sigur dacă
respectă normele noii ordini mondiale.
Uite că mie toamna aceasta
mi-a permis să nu îmi scutur frunzele
sau poate de atâta teamă eu m-am ascuns sub un copac.
Am jucat popice cu Dumnezeu.
Nu am curaj să mă uit pe tabela de marcaj.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu