Ultimul (de până acum!) roman al scriitorului albaiulian, Radu Gligor, intitulat "Fericire până la semn", este egal cu el însuși, cu autorul vreau să zic, și cu toate celelalte opt auto-intitulate romane apărute sub această rodnică semnătură: "Bordel în procuratură", "Organul Garcea", "Strângerea de mână se suspendă", "Interpelare în familie", (cu romanele "Ceaiul de ovăz" și "Amantul Doamnei Preotese"), "Cafeneaua coțofenelor", "Gladiola de plastic", "De ce transpiră bufnițele", iar acum acest nou volum, "Fericire până la semn". Dintre toate aceste scrieri doar primele două nu le-am citit, dar celelalte le-am parcurs pe toate cu atenție și, pe alocuri, mult zâmbet și multă încântare, așa încât cred că sunt îndreptățit să formulez câteva opinii și impresii personale despre felul de a scrie și a se prezenta cititorilor, ca romancier, Radu Gligor, fostul ziarist de la ziarele „Clopotul” Botoșani, și pentru mult timp, la fostul organ de propagandă al Comitetului județean de partid, ziarul „Unirea” din Alba Iulia. Ziare la care și-a însușit limbajul de lemn și formulele stereotipe și lozincarde din care acum își alimentează inspirația persiflantă și bășcălia furibundă scriitorul de azi.
Primul lucru la care vreau să mă opresc este alegerea titlurilor: Radu Gligor este maestru desăvârșit în găsirea unor titluri percutante, bogat-insolite, comercial-atractive, ori cum se spune în mod curent pur și simplu frumoase. El știe, așa cum mărturisește, de când lucra la ziar, că atunci când ai titlu, ai articolul. Cu cărțile n-o fi chiar așa, dar iată că lui îi reușește și în acest caz. Recitiți-i toate titlurile și sunt convins că îmi veți da dreptate. Uite cum sună: "Bordel în procuratură", "Amantul Doamnei Preotese", "Gladiola de plastic", dar mai ales, "De ce transpiră bufnițele". La fel de bine se pricepe autorul și la titlurile sub-capitolelor din cărțile sale: Am la îndemână exemple suculente chiar din romanul "Fericire până la semn": „Noaptea nunții a fost furată ziua”, „Răpirea din târnaț”, „Cum e boul și ecoul”, „Trăgând de nădejde ca spânul de barbă”, „Și măgarul se vinde în târgul armăsarilor”, „Norocul nu te ține de frizură”, etc. Deci și la acest ultim roman la care mă voi referi, în continuare, să remarcăm mai întâi titlul care este ingenios ales, comparabil cu cele dinainte.
Al doilea lucru comun tuturor acestor romane și destul de prezent și în "Fericire până la semn" este bășcălia cu care sunt tratate subiectele, lucrurile, întâmplările și personajele cărții. Uneori se ajunge chiar la auto-bășcălie! La o primă privire am putea concluziona că ceea ce provoacă râsul la citirea celor mai multe pasaje ar fi umorul. Dar de fapt lui Radu Gligor nu umorul îi este la îndemână, ci bășcălia, fie ea uneori și ieftină. Persiflarea și auto-persiflarea, luarea peste picior, făcutul mișto de orice, oricine, oriunde și oricând și a oricui. Chiar și a autorului însuși, atunci când își face self-uri de personalitate. Încă din primele pagini, într-un fel de cuvânt înainte, undeinventează un dialog imaginar cu un așa-zis editor, prilej de a se lua copios pe el însuși, numitul Radu Gligor, peste picior, a se auto-servi cu multe epitete denigratoare, dar cu intenția, evidentă de a-și face de fapt reclamă sieși în fața presupusului cititor potențial: “După tipar, mi-a zis, de acum nici nu se mai discută, fiindcă este evident, avându-se în vedere și prestigiul dv. personal, neboțit, bunul renume, reputația de 24 de carate pe linie de familie și societate, se așteaptă ca opera de față, fără nicio întârzâiere, în timp real, să fie nominalizată pentru premiul Nobel. Să fugă Cărtărescu în lume, în frunte cu Tismăneanu. Cu mândrie o să se ofere bravului nostru popor muncitor o literatură optimistă, sinceră, justă, cuplată pe un motiv de înaltă vibrație națională”. (Observați cum sar ca purecii, bineînțeles cu voia autorului, vorbele-șablon din jargonul comunistoid învățat la ziarul „Unirea”: „popor muncitor”..., „literatură optimistă, sinceră, justă”..., „înaltă vibrație națională”). Tot în această auto-prefață Radu Gligor se bășcălește pe sine însuși, cu epitete foarte drăgălașe, încât, dacă i le-ar fi atribuit altul, cu siguranță, l-ar fi supărat. Pune în gura nevestei sale niște cuvinte care să-i facă următoarea caracterizare: „Napoleoane de duzină, copilul patriei, să știi că, după cum scrii cu piciorul stâng, chiar merge... Cam tâmpită creația ta biografică, idioată chiar, dar nu mai ai ce să-i faci. Fie vorba între noi, n-ai minte. Așa că las-o așa”. ( Ei, acum să vin eu și să-i contrazic nevasta, adică pe el-însuși, nu se cade, nu?). Deci în ce privește bășcălia, în toate cărțile lui Radu Gligor, cam așa se întâmplă lucrurile, iar cartea de față nu face excepție. Singurul personaj care scapă de ironie, bășcălie, persiflare este tatăl scriitorului, Dumitru, despre care vorbește întotdeauna cu foarte mult respect și admirație.
De remarcat că în "Fericire până la semn" este mai puțin prezentă atmosfera de la redacția ziarului „Unirea” și ziariștii de acolo, foști colegi ai autorului, cei care populează până la saturație unele din romanele precedente. Aici doar tangențial mai sunt pomeniți redactorul-șef Marian Trandafir, secretarul de redacție Augustin Presecan, nelipsitul Mihai Babischi, sau alții . În acest roman ne aflăm mai mult în zona de baștină a autorului, Iuriu de Câmpie și satele din jur, pe unde a copilărit, calificându-se ca îngrijitor de oi, și s-a maturizat, până a deveni, din lucrător agrar ziaristul de mâine și autorul de azi. Iar când vine vorba de descrierea acestor locuri se trezește în Radu Gligor poetul și le descrie cu nostalgie dulce, cu dor nesfârșit și cuvinte suav-mângâietoare stropite cu aur de talent: “Trozneau năpraznice vânturi în pădurea Gherii, la marginea căreia era casa noastră. Vălurea peste dealuri marea albă a omătului”. Sau: „În Calman era raiul pe lume, căldurile toride erau potolite de nori alburii. Peste câmpurile învârstate de răzoare se năpusteau ploi roditoare de vară... Uneori norii treceau grăbiți către Dosul Napului, cerul se însenina, soarele ostoia pământul, fremăta volbura...”.
În această atmosferă de țară feerică, oglindită în ochi și suflet de copil isteț și ambițios, se desfășoară întâmplările din familia de țărani harnici, cu casă în două sate, a lui Dumitru Radu, tatăl autorului. Aici s-a calificat copilul Radu Gligor în prima sa meseria, aceea de dat afară mâțele din casă, aici tatăl său și-a vândut boii și a dat banii împrumut unei rude, riscând să nu-i mai vadă vreodată, motiv ca și pe patul de moarte să-i dea feciorașului Radu sfatul de-a da în viață orice, autobiografii, etc, dar să nu dea niciodată bani împrumut. Aici, la primăria din Cenul Mare, județul Cluj, și-a făcut viitorul romancier primul buletin de identitate și-a a avut prima tentativă de-a pune de-o dragoste cu Cicuța, fata de la ghișeu, iar tot cu această ocazie a învățat să scrie autobiografii ample și complete, ceea ce va fi obligat apoi să cam facă toată viața, chiar și în romanele despre care vorbim. Aici au venit nemții și ungurii în retragere și refacere de două luni (de fapt în fugă), urmați de rușii care îi numărau cu avioanele de vânătoare și cu sarabanda katiușelor scuipătoare de anafură fierbinte spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pe dealurile din zonă și-a desăvârșit Radu Gligor, sub competenta îndrumare a fratelui mai mare, Mitruț, cea de-a doua meserie de bază, cea de oier, cu oile păzite, dar scăpate cam mult prin cucuruzii oamenilor. Din această calitate de fin observator al zonei a scris și primul articol trimis la „Scânteia”, organul Comitetului Central al Partidului Comunist din România. La oi fiind, își perfecționa vocabularul pe care-l folosește cu cinste și acum în scrierile sale prolifice, vorbind singur și contrazicându-se cu noatinii. Una din cele mai hazlii întâmplări din carte este vinderea de către autor și tatăl acestuia, în târgul de la Cojocna a scroafei lor cu 12 purcei, scroafă care purta un nume de celebră, dar tristă amintire – Ana Pauker. Această deplasare din Calman la târgul din Cojocna pentru a o vinde pe Ana Puker și purceii ei, îi dă prilej lui Radu Gligor să scrie aproape un sfert din spumoasa sa carte, ajungând cu "Fericirea până le semn", până pe la jumătatea scrierii. Dar a meritat. Că a mai băgat un intermezzo cu perioada când ziarist la “Unirea” fiind de acum, a fost desemnat de către redactorul-șef să se ocupe timp de vreo săptămână de o echipă de șefi sus-puși de la București. Și asta era să-l coste când avansarea în fruntea ziarului, când darea pe ușă afară. Și tot acum colegii de la același ziar îi fac o poantă nu prea reușită, dând anunț la “Mica publicitate” cum că el ar vinde la preț de chilipir căciuli de astrahan aduse din Siberia (făcuse o excursie în Rusia și-și adusese de acolo o asemenea căciulă, de care era tare mândru). Întâmplarea a ajuns până la urechile primului secretar al județului Alba, George Homoștean și era gata să pună în pericol bunele relații româno-sovietice. Acum însă, din amintire, căciula sa de astrahan, a devenit o simplă glumă, amară atunci, din partea colegilor, glumă ce-i dă prilejul lui Radu Gligor de-a mai adăuga un lung și savuros capitol la carte, și să treacă, astfel, de 250 de file, apropiindu-se vertiginos de final. Doar că o mai lungește, mai trece puțin pe la Academia politică “Ștefan Gheorghiu” de unde iese ziarist cu patalama în regulă, se mai întoarce pe la Calman să-și amintească de cum era gata tatăl său să facă făină, prin moara lui Viflaim, din banii ascunși în sacii cu cucuruz de mămăligă, bani obținuți pe doi boi și doi juncani. În ultima secundă banii respectivi fiind salvați, iar povestea asta îi dă prilej autorului să adauge un alt capitol înspre finalul cărții, cu un subiect de mare sensibilitate: felul cum tatăl său, bate recordul de inteligență, în cumpărarea unui pământ, la concurență cu un vecin, ahtiat și acela după aceeași bucată de cernoziom, dar care nu era la curent ce scria în ziarul „Scânteia” despre viitoarea colectivizare care bătea de acum insistent și la ușa Iuriului de Câmpie. Și mai trecând puțin și prin întâmplări de când ajunsese ziarist la ziarul „Clopotul” din Botoșani, fără liceu terminat căci acum îl făcea la seral, ajunge să pună punct unui roman de 360 de pagini bune, pline de bășcălie, amuzante uneori până la lacrimi. A;a se prezintă acest scriitor provenit din ziarist, Radu Gligor, un condeier talentat, perseverent, sârguincios, stăruitor-ambițios, urcând pe scară ierarhică norocoasă, dar trudnică, de pe ogoarele Iuriului de Câmpie, pe ogorul ziaristicii de partid comunist, iar, mai apoi pe ogorul literaturii județene, din treaptă în treaptă, până la victoria finală, cum s-ar auto-persifla, cred, el însuși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu