Pe urmele poetului Nicolae SILADE (VI)

Liviu Chiscop

Utopia fericirii terestre
în poemele filosofice ale lui Nicolae Silade

Personalitate culturală proteică și polivalentă - poet, prozator, eseist, critic și teoretician al literaturii, colaborator asiduu la mai toate revistele importante de cultură nu doar de la noi, ci și din S.U.A., Spania, Germania, Canada, Franța, Serbia ş.a. - Nicolae Silade nu este numai un talentat scriitor și prodigios autor, ci și un împătimit și hărăzit gazetar.

Stabilit la Lugoj, a condus aici, între 1991-1997, în calitate de redactor-şef, cotidianul local Lugojul, după care a devenit, din 1997, fondatorul și directorul unui ziar propriu, Actualitatea, iar, din 2010, și al unui supliment lunar intitulat Actualitatea literară care, în scurtă vreme, s-a impus la nivel național drept unul dintre cele mai prestigioase și apreciate periodice de profil, înregistrând, până în prezent, 87 de apariții!

Aici, număr de număr, în buna tradiție a presei românești, directorul publicației e prezent, în pagina a doua, cu un editorial pe teme exclusiv literare, făcând astfel dovada că este la curent nu doar cu disputele polemice din planul istoriei ori ideologiei literare, ci și cu cele de nuanță ale esteticii literare…

Apoi, în pagina 3 - parcă pentru a face și dovada că e un scriitor care-și sublimează cu iscusință talentul desăvârșit și inteligența creatoare obiectivului suprem pe care-l reprezintă, pentru el, literatura - Nicolae Silade susține, cu regularitate, încă o rubrică, dedicată fie unui poem în proză, fie unei miniepistole. E locul să spunem aici că miniepistola e o specie literară - dacă putem să îi spunem așa - inventată de directorul Actualității literare și care împrumută numele celui mai recent volum al său: miniepistole (Cluj, Editura „Grinta”, 2017). 

Anterior acestuia, Nicolae Silade -  al  cărui  debut editorial se produsese, în  urmă cu aproape patru decenii, cu volumul de versuri Visul în lucru (Ed. „Litera”, 1979) - fusese prezent și în culegerea colectivă Cartea poeților (Ed. „Lugojpress”, 1994), după care, la aceeași editură, scoate, în 1997, a doua carte proprie de poezii, intitulată Mergere înainte, căreia i-au succedat alte trei apariții de gen la edituri din Timișoara: Eternelia (Ed. „Marineasa”, 2006), Iubirea nu  bate la ușă (I) și Iubirea nu bate la ușă (II) (Ed. „Brumar”, în 2013 și, respectiv,  2016).

În același interval de timp, între 2013 și 2016, multe dintre creațiile lirice ale lui Nicolae Silade au fost incluse în antologii tematice editate la Timișoara, Cluj, Reșița, Baia Mare, Iași, București, Lugoj, dar și în Israel.

Revenind la volumul pe care încercăm a-l recenza aici, e de spus că Nicolae Silade - poet de rafinată stirpe culturală, dotat cu solide cunoștințe filologice, ţinând de estetica literară, dar înzestrat, cum vom vedea, și cu temeinice deprinderi editologice -, ne propune acum o operă complexă, extrem de greu de încadrat într-una din speciile canonice ale principalelor genuri literare (epic sau liric), fiindcă miniepistole nu mai e o carte de poezie (precum cele anterioare ale autorului), nici roman ori culegere de schițe și povestiri (deși face apel, adesea, la pactul ficțional), nici o suită de minireportaje, deși se simte frecvent, în paginile ei vioiciunea și stilul alert al explorării locurilor prin care a trecut, pe care le-a vizitat, ori în care şi-a petrecut vacanțele (Cuba, Marea Egee, Băile Herculane ş.a.)...

Anticipând dificultatea receptării adecvate a textelor în cauză, atât de critici cât și de către potențiali cititori, autorul - considerând oportună necesitatea unei explicații, a unei clarificări sau chiar justificări - precizează, în intro-ducere, cât se poate de limpede: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie, nu e proză”.

Şi, într-adevăr, nu e nici poezie, nu e nici proză în accepțiunea consacrată a respectivelor concepte, ci - aș zice eu -  e și poezie, e și proză, adică un fel de proză  poematică, de proză lirică (Bacovia își numise romane lirice cele două încercări ale sale în această direcție…) sau, mai exact, de poeme în proză. De altfel, autorul însuși își intitulează așa, în ultima vreme, unele texte publicate în rubrica din pagina 3 a Actualității literare, la care ne-am referit într-un context anterior.

  
Deși foarte asemănătoare, atât în ceea ce privește conținutul ideatic și afectiv, cât și ca aspect formal (altfel spus - atât la nivel de semnificat, cât și de semnificant), autorul preferă să disocieze - cel puțin în rubrica din revistă - cele două categorii de texte, doar pe unele intitulându-le poeme în proză, iar pe celelalte încadrându-le (fără a le numi) în categoria miniepistolelor. În  ceea ce ne privește - întrucât miniepistola nu este deocamdată o specie atestată de teoria literaturii - preferăm a simplifica lucrurile, subsumându-le pe toate cunoscutei specii a poemului în proză.

Că autorul consideră a avea de-a face cu două specii distincte o confirmă și structura compozițională a volumului, acribios elaborată, cu diviziuni și subdiviziuni/ subcapitole minuțios ordonate și ierarhic clasificate. Așa, de pildă, după ampla intro-ducere de aproape patru pagini (ca să utilizez și eu antifraza, atât de frecventă în prezenta carte), urmează un prim grupaj de miniepistole (miniepistole I), numerotate de la 1 la 28.

Cel de-al doilea grupaj, alcătuit tot din 28 de piese, numerotate de la 29 la 56, a fost plasat - din rațiuni de simetrie compozițională - tocmai în finalul volumului (miniepistole II). Între cele două secvențe cuprinzând respectivele miniepistole, sunt inserate - chiar sub titlul de capitol insert (!) - zece poeme în proză, fără a fi numite ca atare de autor, dar având fiecare, de astă dată, câte un titlu propriu…

Opțiunea lui Nicolae Silade pentru specia poemului în proză mi se pare a fi cât se poate de inspirată dacă avem în vedere faptul că astăzi un autor își poate da cu mai mult succes măsura talentului în textele scurte, percutante, cu efecte imediate, în care reușește, în doar câteva pagini, să surprindă extrem de convingător realități care, de pildă, unui romancier i-ar lua zeci de pagini. Nu e mai puțin adevărat însă că poemul în proză e un gen dificil, primejdios chiar dacă nu realizezi perfecțiunea, fiindcă deși, pe de o parte, îți poate lesne confirma harul scriitoricesc, la fel de ușor poate trăda lipsa de talent a unor veleitari…

Că poemul în proză e o specie literară complexă, dificilă, de o factură aparte, a spus-o și Mihai Zamfir, singurul, la noi, care a consacrat exclusiv domeniului respectiv două cărți importante. Încercând să definească specia, universitarul bucureștean spune: „Poemul în proză - registrul funcțional înalt al prozei - este o specie prozastică închisă, de factură nominală, cu lexic pitoresc special ales, având o structură sintactică discontinuă, simetrică și eliptică, atrasă de ritm și utilizând un limbaj metaforizant (...). Definirea speciei nu poate fi decât de natură stilistică. Tematica bucăților, ritmul sau dimensiunea exterioară - elemente de definiție curentă - sânt doar criterii parțiale și anecdotice în judecarea poemului în proză”. (M. Zamfir, Palatul fermecat. Antologia poemului românesc în proză, Buc., Ed. „Minerva”, 1984). Toate trăsăturile  definitorii ale speciei, menționate de M. Zamfir, se pot regăsi - credem noi - și în miniepistolele de care ne ocupăm aici.

Mai mult decât atât: încercând el însuşi să-şi caracterizeze volumul, definindu-şi scrisul, Nicolae Silade, în intro-ducere, face această profesiune de credință: „este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”; afirmație care este - spunem noi - o perfectă ilustrare a definiției mesajului poetic, așa cum a fost ea formulată cândva de Roman  Jakobson: mesaj centrat asupra lui însuși, unitate formală ce compune un univers izolat și autonom... De altfel, una dintre temele centrale ale textelor din miniepistole este tocmai cunoașterea de sine ca sens suprem al vieții.

Având la bază, așadar, acest concept de cunoaștere - preluat, în literatură, din filosofie -, textele pe care ni le propune Nicolae Silade sunt, în majoritate, meditații pe cele mai diverse teme: a destinului uman (fortuna labilis), a Marii Treceri, a raportului individului cu divinitatea, a timpului (panta rhei), a spațiului, a iubirii, a rostului poeziei și al poetului (ars poetica) etc., așa încât, de astă dată, nu-i mai putem acorda credit autorului care din exces de modestie, spune, în aceeași lapidară intro-ducere, că în cartea sa „nici filosofie nu-i, nici religie”. Or, dimpotrivă -  cum spuneam - noi credem că tocmai acestea precumpănesc în textele din miniepistole.

Ilustrativ în această privință este chiar primul text, o veritabilă artă poetică nu doar fiindcă e plasat în fruntea volumului, ci și pentru că are, într-adevăr, un caracter programatic, dând glas setei ardente de cunoaștere a autorului căruia i se pare că încă nu știe nimic și că „n-a învățat nimic” (sintagma repetată, anaforic, în fiecare din cele patru secvențe ale poemului).

Apoi, după ce deplânge, în strofa a treia, în termenii Ecleziastului, zădărnicia existenței umane, „deșertăciune a deșertăciunilor” („o, vanitas vanitatum, vanitas”), autorul parafrazează, în distihul final, cunoscutul aforism al filosofului Socrate - „tot ce știu este că nu știu nimic”) -, concluzionând: „n-am învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu/ despre viaţă despre ea care ştie tot despre ea care este totul”.

Iar versul final din strofa a doua („şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic”) ne întărește convingerea că poemul e inspirat din filosofia arabă, unde un înțelept spusese așa: „cine știe și știe că știe, e înțelept - ascultă-l!/ cine știe și știe că nu știe, e adormit - trezește-l!/ cine nu știe și știe că știe, e arogant - ocolește-l!/ cine nu știe și știe că nu știe, e ignorant - învață-l!”  Se pare că în această din urmă ipostază se plasează - nu fără falsă modestie - și autorul prezentului volum...

Nu e omisă din această artă poetică nici problematica iubirii - motiv central al cărții de față -, autorul (care ni se dezvăluie a fi un perpetuu înamorat…) indicând persoana iubită prin nu mai puțin de patru izbutite antonomaze, nu întâmplător alese din mediul acvatic: „... dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu/ izvorul ei şi delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva”...

De altfel, nu doar poemul din fruntea volumului, ci absolut toate celelalte sunt beneficiare ale unui abundent imaginar poetic, fiind doldora de tropi și figuri de stil, de procedee artistice clasice ori moderne, unele dintre ele - precum antifraza, oximoronul, polisindetonul, antanaclaza, hipotipoza, anafora, prozopopeea, antonomaza etc. - confirmând, prin măiestria cu care sunt utilizate, înaltul profesionalism al autorului.

Tehnician desăvârșit al versului și convins - ca și Bacovia, despre care, în miniepistola 3, decretează că „este cel mai poet” - că ritmul e prințul poeziei, Nicolae Silade asigură poemelor sale cadența și fluența necesară, pentru ca, la lectură, să nu ne împiedicăm de silabe în plus...

E lesne de presupus apoi că autorul miniepistolelor, maestru în meseria sa, și-a cizelat poemele îndelung și cu migală, asemeni unui şlefuitor de diamante, plasând, de pildă, pe alocuri - așa, ca din întâmplare - rime interioare destinate să confere textului muzicalitate, făcând lectura agreabilă.

Şi, fiindcă în miniepistola 3, mai sus menționată, construită magistral prin tehnica prozopopeii și a intertextualității,  autorul se declară „bacovian” - recitindu-i fiului in absentia „din versurile” sale „de la 20 de ani dedicate lui bacovia” -, e de amintit că poetul băcăuan n-a fost doar un exponent de seamă al liricii naționale, ci și autorul unor originale și inconfundabile poeme în proză, adevărate bijuterii artistice, cum ar fi De Paști, Cubul negru, Zborul cărților, Iarmaroc ş.a., având multe trăsături identice cu cele ale poemelor în proză de care ne ocupăm aici: notații lirice, umor, ironie, sarcasm, dar și dezolare, tristețe, dezgust existențial etc.

Ar fi de adăugat, în cazul textelor lui Nicolae Silade, câteva achiziții ţinând de estetica postmodernismului, între care spiritul ludic, intertextualitatea, minimalismul sintactic ş.a.

Referitor la acest din urmă aspect, constatăm că, în miniepistole, el e concretizat la nivel ortografic, prin scrierea numelor proprii fără majusculă, prin scrierea cu literă mică după punct sau la început de propoziţie și prin absența, quasi generalizată, a oricăror semne de punctuație...

E de amintit aici că autorii celor două lucrări care au fondat studiul tehnic și formal al textului poetic, apărute în Franța (Jean Coehn - Structura limbajului poetic, 1966 și A. Kibédi Varga - Constantele poemului, 1980) consideră că poezia nu trebuie să fie doar o pură acumulare de elemente sonore ori formale, sau de cuvinte fără reguli și fără ordine.

Obiceiurile generale ale spiritului fac ca oricărui text poetic să i se ceară semnificații, ambigue sau multiple. Or, semnificația e dată de gramatică, iar punctuația dezordonată (sau lipsa acesteia) are valoare în măsura în care întăreşte ori limpezește armătura propriu-zis gramaticală a frazei. Să sperăm că acesta este și cazul poemelor în proză din miniepistole... 

Oricum interesant și revelator ni se pare a fi faptul că, în miniepistola 10, care e, de fapt, un imn, o rugă către divinitate, autorul cere să fie iertat, între altele, şi pentru ignorarea deliberată a unor reguli ortografice: „doamne dacă suntem doar noi doi dacă suntem acum și suntem/ totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/ și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/ tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne…” 

Iar în finalul aceluiași poem - precum odinioară Arghezi în celebrul Psalm în care spunea: „Vreau să te pipăi și să urlu: este!” - Nicolae Silade, partajat și el între credință și tăgadă, îl imploră pe Cel de Sus să se arate aievea: „iar tu care vezi totul care cunoști totul şi stăpânești totul/ lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne”.

Aducând, în textele sale poetice, numeroase elemente din bagajul său cultural, cuprinzând mitologie, filosofie, religie, istorie, geografie, literatură, simbolistică etc., Nicolae Silade reușește să ne ofere astfel adevărate lecții de cultură și artă. Caracterizate printr-o impresionantă densitate ideatică, poemele din miniepistole ar merita, fiecare, câte un comentariu distinct.

Din păcate însă, corsetul limitativ al prezentei cronici ne obligă a ne limita la puține exemplificări, una dintre ele putând fi, de pildă, cea ilustrativă pentru conceptul de intertextualitate: „... stai lângă mine și-ascultă un poem de bacovia/ eu trebuie să beau să uit ceea ce nu știe nimeni ascuns în pivnița/ adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez acolo neștiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă nu seamănă a bacovia// și totuși e şi totuși întreabă-te ce știa el fără ca nimeni să știe// nimeni nimeni nimeni și s-asculți pustiul ce melancolie” (miniepistola 3).

Afinitatea pentru Bacovia și creația sa nu e deloc fortuită, putând fi explicată și prin aceea că ambii sunt poeți prin excelență citadini, puternic atașați valorilor estetice ale modernismului, respectiv postmodernismului și că ambii manifestă, în creația lor, o nedisimulată propensiune pentru îmbogățirea lexicului autohton cu neologisme, respectiv barbarisme, întrucât autorul miniepistolelor apelează abundent la termeni tehnici din domeniul informaticii, dar și la alte anglicisme încă neadaptate/ neintegrate sistemului limbii noastre…

Ştiind bine că poezia - și, în genere, literatura, arta - nu pot exista/ dăinui fără să conțină un minim fior metafizic, autorul miniepistolelor e frecvent preocupat de problemele înalte ale sensului existenței („dorința de căutare a unui sens pierdut”), ale  raporturilor cu divinitatea („gândul meu spre tine strălucește și pasul meu/ spre tine se îndreaptă”), ale destinului uman și îndeosebi ale fericirii terestre („în căutarea fericirii”) „care mereu se depărtează”, precum fata morgana, rămânând, în veci, o utopie…

Nicolae Silade scrie euforic și abundent, dintr-un prea plin al întrebărilor existențiale care-l frământă și al răspunsurilor pe care încearcă a le afla. Puțini scriitori reușesc, prin talentul lor, să acopere un atât de întins registru al afectivității. Prețioase atât ca document psihologic, pentru deconspirarea ideilor și afectelor autorului, cât și, mai ales, pentru arta scrisului, miniepistolele lui Nicolae Silade reprezintă, incontestabil, o dată importantă în evoluția poemului românesc în proză, dar și momentul deplinei sale maturități creatoare.

Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

https://nicolaesilade.blogspot.com/