mă legănam
prin vânt duios
și mă așezăm
pe glia rece
peste care
uite... timpul trece...
Mă dezbrăcam
de culoare,
că prea adânc
mă doare...
și-mi presăram
lacrimi pe alei
pe unde trec în noapte
ai toamnei zei...
O frunză de-as fi fost,
te-aș fi slăvit
în fiecare anotimp,
dar nu pot fi o frunză
doar a toamnei muză.
Sunt doar eu,
ce trec prin timp
rugând în taină...
Toamnă, nu-mi muri,
rămâi cu mine, dulce anotimp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu