sufletul sărman peregrin
fulgi albi și blajini precum mâinile bunicii
(înălțate cândva în văzduhul rezemat
de Retezat într-o zi de joia mare)
mai dezmiardă obrajii aprinși ai copilăriei
împletesc în busuiocul sfințit sub icoane
râsetele nestăvilite și năzbâtiile
cu mătănii și cântece vechi
pe care le știu și acum
în orașul umil și sărac dar cu suflet adânc
cât un abataj de huilă
cu șapte limbi și șapte puțuri
dinspre întuneric înspre lumină
ninsorile erau stranii contraste de alb-negru
aerul greu de explozii și funingină
copiii de mineri n-aveau bomboane salon
numai Porthos câinele secretarului de partid
dar Doamne cât de bogați eram
în colecții de stanioluri și colinde
în pițărăi și nuci poleite cu bronz pentru sobe
și în mere țitroane cum nu mai găsești
decât în povești
cineva bate în ușă semnul secret
știut doar de noi
alerg să deschid
în fața mea doar amintirea tăcută şi albă
***
(Această poezie a câştigat premiul I la un un concurs on-line, organizat în acelaşi an şi este cuprinsă în volumul de versuri "Eu sunt Spartacus")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu