Constantin Mosor: Cartea vieții

Am șters de praf o carte. Carte rară!
Cândva o deschideam mai des, acuma
O mai deschid abia din vară-n vară...
Așa e când pe tâmple-ți urcă bruma.

Dacă îmbătrânești nu-ți șade bine
Să te prefaci că nu ai anii-n spate...
Dar ce le spui secundelor din tine?
Mințindu-le, te umpli de păcate!

Cartea pe care astăzi am deschis-o,
Nu seamănă cu toate celelalte.
E scrisă-n Cer și Cerul mi-a trimis-o,
Ca semn al bucuriilor înalte!

E cartea vieții mele, e-nceputul,
Sunt amintiri care mă-ntineriră,
Și m-au făcut să uit că strigă lutul,
Când pașii înspre mine și-i deșiră!

Din carte nu lipsește o secundă!
Nici lampa din perete nu lipsește,
Nici scârțâitul ușii. Casa scundă,
În mine temelia își zidește!

Și zâmbetul bunicii e în carte.
Lacrimi... le-a luat pe toate, sus, în Ceruri,
Ca eu, nepotul ei, să nu am parte
De-un drum împovărat cu multe geruri!

Chiar! Voi o mai cunoașteți pe-a bâtrână?
Petria lui Ion de peste deal.
Mâinile ei crăpate de țărână
Scoteau doar sărăciile la mal!

Vreți să mă întrebați despre bunicul?
Pe el nu-l știu! Plecase! Drum de stele
A coborât ca să-i aducă plicul
Unde scria să doarmă lângă ele!

În cartea vieții scrie tare multe!
Iertați-mă că v-am adus aminte.
Cine nu vrea nu e silit s-asculte...
Dar să nu-mi surpe drumul spre cuvinte!

Măcar acum! S-apropie Crăciunul...
Un infinit de cărți în ceruri scrise...
Să nu vă rușineze pe niciunul
Trecutul! Deci... lăsați-le deschise!