Dani Anton:***

De ce credeam că timpul si distanța vor așterne liniștea mult tânjită, îmi va vindeca durerea și va umple golul rămas?,
of, nălucă, de ce bântui prin colțuri de odaie, când eu te-am izgonit îngenuncheată, în rugi și ofrande ți-am redat libertatea si te-am lăsat să zbori spre alte visări, spre alte universuri...!
de ce mai simțeam că așteptarea va așterne cale din flori moarte și suflu de speranță va învia în floare albă de mărgăritar, când mucegaiul zace în oasele obosite de umblet făr´ de rost în lumea voastră mică și strâmtă nebunilor, eu mă sufoc...
plec acum, dar am să revin cu roua neîncepută, cu raza nouă, nimic va mai avea preț, mă dezrobesc de chingile pe care le-am strâns mult prea mult peste gâtul delicat, în iubire stă salvarea noastră!