Ildiko Șerban: Urletul

Dureros, strâng de vreo cinci minute fălcile și buzele. Ca pe o prună, de ce prună nu știu, dar e un fel de a spune, enervant și repetitiv, ca orice reflex verbal pe care îl asociem cu o stare. Mă dor țugoaiele astea de buze pe care le strâng cu înverșunare să nu urlu. Nu știu să gestionez emoțiile? Nu știu să evaluez situații? Pe naiba! Clișee... Urletul ăsta care nu poate ieși încă, a început când ochii au dat de lumină, atunci la început. Specialiștii spun că nou născuții nu văd... Ba văd! Restul corpului era încă acasă în uterul mamei, când am văzut lumea și mi-a venit să urlu, oripilată de ce vedeam. Nu mai exista cale de întoarcere... nici de urlet, ci doar de un țipăt obedient notat cu un al clișeu după știința lui Apgar. Dacă aș fi știut că durează ani până pot urla, nu știu, poate aș fi încercat să mă întorc de unde veneam, adică în... mă-sii, dar ca un copil educat în spiritul naturalului, adică așa cum se spune că de când e lumea, nașterea e naștere, ca să nu mai bat câmpii, doar m-am lăsat cântărită, alăptată, învățată, crescută, înghițind până aproape la reflux esofagian, voma și urletul împotriva normalului lor. Acum fac același lucru, eventual pot țipa un pic, așa elegant, eventual terminat cu un „ah!” efeminat ca scuză pentru ieșirea din tipar, dar chingile analizei și empatia pentru indivizii ăștia care ne decid viața, dincolo de furie, mă obligă la exersarea prunei ăleia nenorocite, care îmi rupe fălcile. Mai fă niște cursuri de dezvoltare personală! Mai citește ceva despre politica sănătății populației! Analizează studiile laboratoarelor de cercetare! Nu zău? Am tot citit și am ajuns la propriile mele adevăruri! Mai îmi spuneți mult ce să fac?! Cum să fac?! În timp ce îmi zvâcnesc fălcile, aud știrile de la TV. Aceleași. Obsedant de repetitive. Cu vocile ascuțite de frică și extaziate de teroarea media pe care o gestionează, mimozele au învățat să citească! Măcar atât! Inamicul numărul unu, teribilul Covid, mușcă din populație fără să aleagă vârste, statut social sau simpatii și parcă totuși, dincolo de asta ceva sună fals! Conform acelorași hărți educative implementate de-a lungul anilor, alea care m-au învățat să gândesc, ceva sună fals! Acum brusc mi se cere să nu mai gândesc! Cu un englezism ieftin, spun politicos, fără să dau drumul urletului „sorry”! Băi, nu auziți? Sorry! Mă uit la fenomenul ăsta de globalizare, pandemizare, uniformizare, depersonalizare și văd clar experimentul obedienței sociale, ca atunci când îmi venea să mă întorc de unde ieșeam. Normal că e bine asezonat cu studii, statistici și culmea cu lacrimile amare ale aparținătorilor celor decedați și asta doare al dracului de tare! Urletul stă să se sinucidă de disperare și se zvârcolește disperat în punga aia de prună, stafidită de așteptarea eliberării. Nu, nu vreau să știu cum ar fi să nu îmi pot lua rămas bun de la cineva drag! Dar cum vă permiteți și în numele cărui munte de bani și interese să vă folosiți de durerea cuiva? Nu ați auzit de capace transparente care etanșeizează? Nu din sticlă, că de, sunt scumpe, dar de un capac din folie transparentă, care să fie fixat pe sicriu ca cei îndurerați măcar să îi poată privi ultima dată pe cei iubiți, ați auzit? No, acum v-am dat idei de îmbogățire! Rapid să apară un isteț cu patalama de la politic! Faceți bani să vă ajungă și pe lumea cealaltă, dar lăsați-ne demnitatea de a ne îngropa morții!

Până găsesc un loc în galaxie unde să urlu în sfârșit (nu de alta, dar măcar eu să mă aud) faceți bine și

nu încercați să mă convingeți să nu gândesc!

PS. Pe pagina mea pot posta exact ce doresc!

Aviz amatorilor!