Mihaela Meravei, carte: Colivia din sticlă

 De regulă, poeziile își construiesc viața pe lângă o singurătate

Dacă ne-am întoarce la colivia aceea în care
ascundem câte o pasăre
ca pe o frică intrată inoportun să-și afle cuib,
din același motiv al camuflării interioare,
cu siguranță ar veni cineva să sufle de trei ori în destin,
ca într-un glob magic în care totul se redimensionează.
Pasărea ar putea deveni femeia,
globul,
bărbatul
iar suflarea, viața.
Totul ar fi închis într-o pseudo-colivie a minunilor în care
doar respirația primitivă din metaforă ar mai lăsa viața
să se întregească.

Însă trăim într-o lume în care
toate aspectele trupului sunt extrapolate,
mai puțin fricile,
mai puțin muzica lor
subțire ca venele luminii.

Și atunci pasărea,
transformată în femeie,
ruptă în bucăți de unul și altul
precum o poezie care nu-și mai cunoaște originea,
nu ar mai scoate vreun sunet,
dar s-ar reinventa.