proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză, proză
Nu am fost niciodată un cosaș bun. De fapt până la 31 de ani nici nu prea știam ține coasa corect... Aveam ceva peste 35 în acea zi, plecasem cam târzior de acasă, să fi tot fost înspre nouă, era deja cald în acel iulie canicular și prin talpa subțire a ,,pantofilor" cum numeau cei din Valea Almăjului opincile făcute din cameră de tractor simțeam asfaltul ce începuse să se încâlzească. Aveam înainte o zi trudnică, apoi încă cel puțin jumătate din următoarea pentru a termina de cosit bucata cu trifoi înalt ce începuse să se încâlcească.Puțin necăjit că plecasem mai târziu decât anticipasem, grăbeam pasul pentru a recupera.
Aveam de parcurs vreo 3 kilometri, trecusem de biserica din centrul satului de pe frontispiciul căreia Iisus și ucenicii mă priveau mirați din pictura unui pictor mai puțin inspirat care îi pictase într-un stil naiv, de îmi aminteau de filmele s.f. Mai aveam vreo sută de metri până la ieșirea din satul aproape pustiu la acea oră. Oameni harnici, locuitorii erau majoritatea pe câmp, la cosit ori strâns fânul ori lucerna.
La început i-am zărit capul pe fereastra mică întorcându-se într-o parte și alta, parcă iscodind... Apoi am văzut-o apărând la poarta casei joase, stând ,,la zbor" cum se zicea acolo cu o vecină. Discutau aprins iar vocea plângătoare a bătrânei mi-a atras atenția făcându-mă să încetinesc.
- De două zâle nu or măi dat pă la mine șî nu măi am pic dă pită... Mi s-o gătat șî mălaiu' că rându' trecut am fost biceagă șî nu am dus cucuruz la moară... Șî nu treșe nima să îl rog să îmi cumpere o pită... Nu mă măi țân pișioarăle șî gata, oftă ea cu obidă.
Se predase unor nepoți de la o soră (copii nu avusese) iar aceștia nu prea îi purtau de grijă, așteptau doar să poată vinde casa și pământul bătrânei.
Femeia cealaltă îi spuse că plecase la pădure, urma să intre la rând la oi, după care își continuă drumul lăsând-o în drum căinându-și bătrânețile grele.
După vreo 20 de metri un gând îmi ciocăni în tâmpla transpirată sub șapca albă cu cozoroc.
-Întoarce-te și dă-i mâncarea ta!
-Doamne, am o zi de tras la coasă, cum o voi face fără mâncare?
Scuzele mele erau zadarnice...
-Întoarce-te și dă bătrânei pachetul!
Am mormăit ceva continuîndu-mi drumul abătut dar a treia oară m-am supus.
Dânsa se pusese pe piatra de lângă poartă, cu năframa pe ochi și capul aplecat.
Nu m-a simțit când m-am apropiat, poate din pricina încălțărilor mele ce nu făceau zgomot, poate din cauză că ținea ochii închiși...
Pe dosul palmelor zbârcite am observat lacrimi. A tresărit când am atins-o pe umăr întinzându-i pachetul pus de soție.
- Am auzât năcazul dumitale când am trecut șî m-am întors să îți dau asta... Te rog să primești.
-Dar șine ești dumneata, că nu ce cunosc, îmi răspunse cu ochii scăldați în lacrimi.
I-am spus al cui ginere sunt... Primul lucru care m-a întrebat a fost:
-Ai copii?
-Am patru, am răspuns.
-Să îți trăiască șî să nu ajunji ca mine... Șî dumneata șe o să fași la coasă fără mâncare?
- Va purta Dumnezău dă grijă șî dă mine, maică, am răspuns folosind graiul bătrânei.
-Da, Dumnezău drăguțu poartă dă grijă la tot natu... Mulțămesc încă o dată. Mult spor să ai!
A încercat să îmi sărute mâna dreaptă care îi ștergea ultima lacrimă de pe obrazul brăzdat de trecerea nemiloasă a timpului dar am tras mâna speriat.
Am plecat mai departe parcă mai ușor și asta nu din cauză că acum aveam doar sticla cu apă și cutea în traista de pe umeri...
La capătul satului m-a ajuns un vecin cu tractorul care mergea în aceeași direcție...
Deși așa cum spuneam la început nu am fost niciodată un cosaș bun, până la căderea întunericului am terminat de cosit întreg locul... Măcar că soarele dogora, nu a fost nevoie să merg după apă... De obicei beam 3-4 litri într-o zi de coasă, atunci abia am consumat peste un litru. Din cauză că nu mâncasem? Nu știu... Ceea ce știu este că la un moment dat, mi se părea că în trilul ciocârliilor ce se avântau înspre soare aud mulțumirile bătrânei iar în jurul meu coseau alături îngeri.
Îngeri ce aveau ochii la fel de albaștri ca ai maicii căreia îi dăruisem pachetul cu de-ale gurij. Aceea a fost ziua în care am cosit cea mai mare surafață din viața mea.
După aproximativ o lună am văzut în geamul casei joase un anunț scris cu litere de mână:
,, Casă de vânzare". Aveam să aflu că propietara plecase într-o noapte cu îngerii într-o lume mai bună unde nu se răbda de foame și nu trebuia să târâie după ea căruțul cu jumătatea de sac cu boabe de cucuruz până la una din morile din sat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu